Autor: Eugen Cișmașu

august 29, 2025 0 Comentariu
Basarabia, ca jingle electoral, versus lozincile cu memorie scurtă ale ”patriotului” Simion
de Eugen Cișmașu
În anul de grație 2025 ar fi vremea să nu mai înghițim fățărnicia cu zâmbetul pe buze. E timpul să cerem ca liderii care-și construiesc cariera pe un mesaj să și-l asume pe bune, nu doar la mitinguri televizate. Să nu ne mai mulțumim cu „Basarabia e România!” spus de pe scenă, ci să vrem un „Basarabia contează!” demonstrat în fiecare zi, inclusiv pe 27 august.

Există personaje politice care au făcut din cuvântul „uitare” o profesie de credință. Nu pentru că ar fi uituci, ci pentru că memoria selectivă este, de fapt, o strategie de supraviețuire. Din această specie aparte face parte și George Simion, politicianul – politruc care și-a pus cariera pe o pancartă scrisă cu marker gros: „Basarabia e România!”. Și, culmea ironiei, pe 27 august, exact când Republica Moldova își serbează independența față de construcția criminală care a rupt-o din trupul Țării, unionistul nostru de serviciu a constatat că are brusc o agendă plină de inundații și live-uri pe facebook, un calendar strâmb sau, pur și simplu, un chef subțire.

Aceasta nu e o simplă scăpare. E o performanță. Pentru că, dacă ești „unionist” și uiți să marchezi ziua în care Basarabia a ieșit oficial de sub cizma sovietică, e ca și cum te-ai declara mare pasionat de poezie și, în ziua morții lui Eminescu, te-ai duce să vinzi semințe la meciul dintre FCSB și CFR Cluj.

Fățărnicia ca program politic

Politica românească are o boală cronică: fățărnicia de paradă. Liderii noștri se bat cu pumnul în piept că iubesc neamul, țara, tradițiile, dar, când vine momentul concret, când istoria bate la ușă, patrioți de mucava își bagă capul în pernă și dorm. Simion nu face excepție, doar că el își construise o reputație exact pe faptul că n-ar trebui să fie ca ceilalți. „Unionistul autentic”, „luptătorul pentru Basarabia”, „tânărul care duce tricolorul peste Prut”. Toate bune și frumoase, până când independența Republicii Moldova a devenit o dată incomodă, un eveniment pe care nu mai rentează să-l pomenești, mai ales acum, în prag de alegeri, când drumul european al Basarabiei îți stă în gât la fel de ferm precum îți stau în conturi inputurile financiare ale Kremlinului.

În fond, cum să le mai spui alegătorilor tăi că „Basarabia e România!”, dacă în realitate preferi să treci sub tăcere chiar momentul în care Basarabia s-a smuls oficial din URSS? E prea complicat. Prea încurcă socotelile electorale. Mai simplu e să faci live-uri pe Facebook, să te filmezi lacrimogen cu sinistrații din România Mică și să-i lași în plata Domnului pe sechestrații și deportații din plaiul care, odinioară, făcea România să fie Mare.

Falsitatea ca strategie de marketing

Simion este, de fapt, un brand. Nu un om politic, ci un slogan ambulant. Totul la el e de carton: discursurile, emoțiile, chiar și patriotismul. „Basarabia e România!” a fost, la momentul zero, un strigăt autentic al unei generații care chiar credea în asta. Astăzi, sub vocea lui Simion, sună ca un jingle de detergent: „Scoate petele istoriei, în doar cinci minute!”.

Și cum orice brand are nevoie de campanii de marketing, Simion a ales calea cea mai simplă: hiperbole patriotarde, agitație stradală și apel la resentimente. Numai că, în ziua când ar fi trebuit să confirme că mesajul său nu e doar ambalaj, a tăcut. Tăcerea lui spune mai mult decât toate mitingurile pe care le-a organizat: nu-l interesează Basarabia, îl interesează doar Simion.

Ipocrizia, ca sport național

Să nu fim nedrepți: George Simion nu e singurul ipocrit. Alături de Călin Georgescu, celălalt ”patriot” delirant plantat de Rusia în mentalul românesc, Simion e doar campionul momentului. Ipocrizia e sport național, practicat la toate nivelurile. Parlamentarii votează „pentru familie tradițională”, dar își plimbă amantele prin Dubai. Miniștrii pozează în apărători ai educației, dar își trimit copiii la școli private din Londra. Iar unioniștii declară „Basarabia e România!” cu lacrimi în ochi, dar uită să dea măcar un comunicat de presă pe 27 august.

Ipocrizia noastră are chiar și un parfum subtil: miroase a voturi. Totul se reduce la câți alegători poți aduna dacă spui ce trebuie, când trebuie. În acest context, Basarabia devine doar o marfă electorală, nu o cauză. Iar independența Moldovei, acel moment esențial din istoria regiunii, e considerată de Simion un detaliu neprofitabil.

Ceea ce doare nu e doar uitarea lui Simion, ci felul în care acest tip de falsitate trece drept normalitate. Acceptăm să fim mințiți frumos, să ni se fluture lozinci, să fim ademeniți cu slogane ca niște muște la bec. Și, în schimb, nu mai cerem coerență, demnitate, onestitate.

În anul de grație 2025 ar fi vremea să nu mai înghițim fățărnicia cu zâmbetul pe buze. E timpul să cerem ca liderii care-și construiesc cariera pe un mesaj să și-l asume pe bune, nu doar la mitinguri televizate. Să nu ne mai mulțumim cu „Basarabia e România!” spus de pe scenă, ci să vrem un „Basarabia contează!” demonstrat în fiecare zi, inclusiv pe 27 august.

Pentru că, dacă unionismul devine doar o cascadorie mediatică, atunci nu mai e unionism, e stand-up comedy prost. Și, sincer, România are deja mult prea multe glume proaste, nu doar fanfaroni precum Georgescu sau Simion.

Actualitate

august 18, 2025 0 Comentariu
La Chișinău, spionii Moscovei votează primii. CEC-ul și democrația, trofeele de vânătoare ale Kremlinului
de Eugen Cișmașu
Putin a decis să viruseze alegerile din Republica Moldova cu două noi nume: Bychkov și Vasilev. Care nu vin cu opinii, vin cu arme. Manualul lor e simplu: dărâmă CEC, otrăvește diaspora, spală imaginea Rusiei și pune portavocea în mâna „oamenilor respectabili”. Nu e politică, e un atac chimic asupra încrederii publice, o bombă murdară a manipulării. Și dacă Basarabia nu învață să se apere acum, la urnele din septembrie nu se va juca democrația, ci supraviețuirea ei.

Cine mai are nevoie de tancuri când are la dispoziție spioni, trolli și valize doldora de ruble? Kremlinul, eterna fabrică de diversiuni și conspirații, și-a regândit în ultimii ani arsenalul și nu mai încearcă să cucerească teritorii doar cu rămășițele defunctei Armate Roșii, ci mai ales cu o armată gri, formată din manipulatori profesioniști, infiltrați în campanii electorale, în guverne și parlamente, în redacții și în foruri de decizie sau, pur și simplu, în buzunarele politicienilor docili. Cu un covor roșu întins de Statele Unite, în locul unei linii roșii de demarcație, unui personaj acuzat de crime de război, precum Putin, Republica Moldova continuă să fie azi sub un asediu perfid, în plin război hibrid în care nu se aud explozii, dar se simt cutremure: cutremure în instituții, în discursul public, în încrederea cetățenilor. În timp ce europenii își mai bat capul cu coduri de bune practici și standarde OSCE, Rusia trimite la Chișinău brigăzi de „consultanți” gata să demonstreze că democrația e doar o glumă proastă, bună de sabotat cu o știre falsă și un zâmbet perfid.

Ca și în Africa, unde regimuri șubrede au fost cumpărate la kilogram de consilierii Moscovei, sau în America Latină, unde s-au semănat haos și minciuni pentru a destabiliza democrații firave, Republica Moldova devine un teren de joacă pentru aceiași „specialiști” ai subminării statale. Unii vin cu laptopul plin de fake news, alții cu valize pline de cash, iar cei mai cinici cu instrucțiuni clare: sabotați, mințiți, răsturnați. Totul cu o eficiență rece, sovietică, dar ambalat în haine moderne, prin campanii pe rețele sociale, sondaje falsificate și ONG-uri „independente” alimentate direct de la conducta Gazprom.

Și, pentru ca tabloul să fie complet, spionii Kremlinului se vopsesc după împrejurare. Ba analiști politici la televiziuni locale, ba „observatori” electorali cu legitimații colorate sau consultanți binevoitori care, ce să vezi, propun exact rețeta ce convine Moscovei. Iar când urnele nu ascultă, apar bătăile de stradă, pancartele, protestele „spontane”, orchestrate după partitura scrisă la Moscova.

Republica Moldova nu e doar vecinul incomod al Rusiei, e terenul de testare al tuturor acestor metode de corupere și de destructurare. Iar întrebarea este simplă: câte straturi de manipulare trebuie să mai dezvelească moldovenii până să vadă în față adevăratul asediator? Un Kremlin care nu doarme niciodată, ci doar schimbă uneltele cu care sapă democrațiile fragile?

Rusia a pus ținta pe CEC

Pe măsură ce Republica Moldova se apropie de alegerile parlamentare de la finele lunii septembrie, Kremlinul a scos din arsenalul său de diversiuni piesa preferată, denigrarea, luând în vizor membrii Comisiei Electorale Centrale (CEC). Căci ce poate fi mai eficient decât să ataci însăși inima mecanismului democratic? Manualul Moscovei e simplu: se seamănă îndoieli despre imparțialitatea CEC, se scurmă în reputația sa internațională până când devine praf și pulbere, iar în final se aruncă peste electorat pătura groasă a descurajării. „Nici nu mai are rost să votezi, totul e aranjat”. O lovitură clasică de hibrid rusesc, ieftină, cinică și, în absența vigilenței, mortală pentru democrație.

După eșecurile strategiilor anterioare, Putin a decis că nu e suficient să cumperi politicieni sau să înființezi partide de buzunar, ci trebuie în același timp să ataci și arbitrii, să faci din ei țapi ispășitori, să-i acuzi de trădare, partizanat, corupție. Și așa se rescrie narațiunea: Moscova nu fraudează, ci doar „denunță fraudele”. Propaganda e unicul sport unde Kremlinul câștigă medalii de aur, fără doping.

Pentru ca această operațiune să fie dusă la bun sfârșit, Kremlinul nu s-a zgârcit la „specialiști”. Două nume ies în prezent la rampă, doi specialiști în războaiele hibride africane, antrenați de defunctul Evgheni Prigojin în laboratoarele Wagner, fiecare cu rolul său bine trasat în orchestră: Petr Bychkov, omul de teren, un veritabil prestidigitator al intoxicărilor, capabil să inventeze scandaluri mai repede decât reușește presa locală să le dezmintă, și Viktor Vasilev, strategul cu accent rece, bloggerul lunetist care știe să dea narațiunilor Moscovei forma unor cartușe medatice pe care le livrează apoi la pachet ONG-urilor, televiziunilor de apartament și influencerilor de duzină.

Acești doi pioni explozivi ai Moscovei nu vin singuri la Chișinău. Vin cu etichete false, legitimații lucioase și, mai ales, cu binecuvântarea Kremlinului, care le dă mână liberă să facă din Republica Moldova un experiment de laborator în materie de interferență electorală 2.0.

Cine sunt virușii africani ai dezinformării, cu care Putin atacă Comisia Electorală Centrală din R. Moldova?

Cum spuneam, Moscova nu se mai mulțumește cu trolli de apartament și pseudo-analiști locali, ci exportă acolo unde este interesată viruși dezinformatori cu CV-uri încărcate, care ar face invidios și cel mai cinic scenarist de la Hollywood. Așa se face că la Chișinău, în această perioadă, doi agenți de influență, Bychkov și Vasilev (Lukovenko), reciclați de prin structurile lui Prigojin și crescuți la școala de manipulare a serviciilor ruse, își fac veacul în spațiul public moldovenesc. Obiectivul lor? Discreditarea Comisiei Electorale Centrale și compromiterea procesului democratic prin intoxicare, corupere și scandaluri fabricate.

Petr Bychkov, „prorectorul troll” și contorsionistul ruletelor Kremlinului

Bychkov (foto jos) nu e doar un abil agitator, ci un adevărat polivalent al dezinformării. A fost cândva angajatul oligarhului decedat Evgheni Prigojin și s-a remarcat ca unul dintre fondatorii organizației – fantomă International Business Acceleration Center (IBAC), un nume pompos pentru o structură falimentară care nu a accelerat nimic altceva decât infiltrațiile Kremlinului.

De pe scaunul de prorector al Universității Slave Kârgâzo – Ruse (USKR), Bychkov a știut să jongleze cu pozițiile academice precum cu un carnet de partid sovietic: nu pentru educație, ci pentru spionaj. În 2024, a fost „creierul” epurărilor de la Institutul pentru Analiză și Prognoză Strategică (IAPS), o filială rusă transformată sub bagheta lui într-un laborator pentru operațiunile serviciilor de informații.

Cât despre etica personală, Bychkov s-a făcut remarcat plătind jurnaliști pentru articole pro – Kremlin, printre care și Dragana Trifkovic, șefa Centrului pentru Studii Geostrategice din Belgrad, spioană cu normă întreagă pentru FSB și marioneta ofițerului Alexei Ivanovici Stovbun. Iar când nu arunca cu bani în presă, îi risipea pe prostituate, o dovadă de „profesionalism” tipic pentru cohorta de aventurieri a lui Prigojin. Astăzi, dezvăluirile despre afacerile sale murdare fac deliciul internetului, dar mâine aceleași metode riscă să fie aplicate împotriva democrației fragile din Republica Moldova.

Viktor Vasilev, „bloggerul killer” reciclat în mercenar al GRU

Dacă Bychkov e un scamator al intoxicărilor, Vasilev, cunoscut și cu numele de Viktor Lukovenko, e un profesionist al cinismului. Fost angajat al lui Prigojin, cunoscut blogger, cu biografie împănată de crime, închisori și misiuni secrete, el este exemplul perfect al mutației între propaganda online și asasinatele politice. În 2011, Vasilev a primit opt ani de închisoare pentru uciderea unui cetățean din Sri Lanka, chiar în ziua „Marșului Rus”, dar pentru Kremlin asta nu e un cazier, ci o recomandare de angajare.

După moartea lui Prigojin, în 2023, Vasilev (foto jos) a fost observat răspândind influență rusească în Burkina Faso, un teritoriu devenit poligon experimental al Moscovei pentru manipulare și violență. Mai grav, investigațiile Centrului Dossier arată că înainte de invazia pe scară largă a Ucrainei, Vasilev a călătorit la Kiev într-o misiune ordonată de GRU. Un blogger care face live-uri pentru publicul rus azi, și mâine prospectează terenul pentru o agresiune militară, acesta e nivelul grotesc al „expertizei” aduse acum în Republica Moldova.

Ultima lui performanță? A fost arestat în aprilie 2025, în Kârgâzstan, sub suspiciunea de recrutare de mercenari. Cu alte cuvinte, omul se ocupă de toate: dezinformare, asasinate, mercenariat. O combinație explozivă pe care Kremlinul o servește acum Moldovei, în încercarea de a sabota alegerile parlamentare.

Aceștia sunt „virușii africani” ai dezinformării, reciclați din coloniile geopolitice ale Rusiei, folosiți în operațiuni obscure de pe ”Continentul Negru” și trimiși ca niște agenți patogeni să infecteze democrația moldovenească. Dacă CEC va fi atacată și decredibilizată de aceste personaje sinistre, nu va fi un accident, ci o operațiune de manual a Kremlinului, executată cu cinism și aplomb de niște mercenari ai propagandei.

Manualul Kremlinului pentru sabotarea alegerilor din Republica Moldova

Dacă la Moscova se predă ceva cu adevărat la nivel de „școală”, acel ceva este arta subversiunii. Pentru Republica Moldova, Kremlinul le-a livrat deja, lui Petr Bychkov și Viktor Vasilev, „planul de lecție” cu titlu de sarcină, practic un manual gros de operațiuni murdare, menit să sufoce democrația de la Chișinău înainte ca moldovenii să ajungă la urne în septembrie. Planul este structrat pe 4 coordonate principale, fiecare cu direcții concrete de acțiune, după cum urmează:

1. CEC – primul capăt de pod de demolat. Pentru Rusia, Comisia Electorală Centrală nu e un garant al procesului democratic, ci o țintă de atac. Bychkov și Vasilev pregătesc un „grup de inițiativă” de activiști care să urle în conferințe de presă despre necesitatea „schimbării CEC”. De asemenea, ei vor lansa o Acțiune cu nume spălăcit, „Pentru Alegeri Corecte și Libere”, care, ironic, va servi ca paravan pentru manipulări și presiuni publice. Mai mult decât atât, pentru că în manualul Kremlinului, nu e important să ai dovezi, ci e suficient să ridici suspiciuni, cei doi învățăcei ai lui Prigojin vor orchestra „activități de grup”: videoclipuri, pliante, campanii pe rețele sociale și mitinguri „civice”, toate menite să prezinte CEC ca fiind ilegitimă și coruptă.

2. Diaspora – teren fertil pentru divizare și agitație. Cum să controlezi un electorat aflat la mii de kilometri? Simplu: îl dezbini și îl otrăvești cu mesaje fabricate. În acest scop, Bychkov și Vasilev vor filma clipuri cu „moldoveni din diaspora” care plâng și cer să nu se voteze cu PAS și Maia Sandu, vor face live-uri săptămânale pe TikTok, Instagram și Telegram, cu „influenceri” care repetă la nesfârșit mesajul „Moldova fără PAS, Moldova fără Sandu”, vor distribui tricouri, șepci și accesorii cu aceleași lozinci, ca la un bâlci geopolitic ieftin, vor organiza mese rotunde și forumuri ale diasporei în Italia, Franța, Spania, unde se vor adopta declarații „spontane” împotriva guvernării, vor fabrica alte videoclipuri despre „rezultatele catastrofale” ale guvernării Sandu și PAS, vor pune pe picioare conturi noi pe rețele sociale, acolo unde trolii primesc liber la intoxicare, pentru atmosferă vor organiza chiar și festivaluri cu tentă anti-PAS, mascate sub pretext cultural, și, ca final de spectacol, vor forma o bază de lideri de opinie în diaspora, dispuși să semneze și să vocifereze pe linia Kremlinului.

Pe scurt: diaspora va fi transformată într-un call-center al urii, în care fiecare apel e contra Maiei Sandu.

3. Rebranding-ul Rusiei. ”Imperiul Răului” devine, din agresor, „prieten tradițional”. Manualul Moscovei pentru Moldova prevede și operațiunea absurdă de a rescrie imaginea Rusiei. Bychkov și Vasilev au sarcina de a importa o echipă de „experți cu experiență în Asia Centrală”, oameni care au deja portofolii de campanii manipulative pe YouTube și Telegram. Aceștia vor fi prezentați drept „fețe noi, independente”, fără legături cu Dodon sau Șor, tocmai pentru a păcăli electoratul să creadă că e vorba de voci neutre. În același timp, O armată de ”experți” locali și străini va fi mobilizată pentru a impune narațiunea „Rusia, partener de încredere”.

Într-o singură frază: spălare de imagine la scară industrială, cu săpun propagandistic de fabricație GRU.

4. Paraziții locali – „fața respectabilă” a propagandei. Ultima direcție de acțiune din manual e și cea mai perversă. Anume folosirea liderilor de opinie respectați la nivel național și regional. Nu troli anonimi, nu bloggeri obscuri, ci persoane cu relații consolidate în societatea civilă, rolul acestora fiind acela de a împrumuta credibilitate mesajelor pro-ruse, practic de a face otrava să pară ceai de plante.

Cu alte cuvinte, sub masca patriotismului, acești actori vor amplifica narațiunile Moscovei și vor da impresia că ceea ce fac să se audă este adevărata „voce a poporului”.

Moldova, teren de testare pentru cea mai perfidă ofensivă a Kremlinului

Acesta este, în toată hidoșenia lui, manualul Kremlinului pentru Republica Moldova. O foaie de parcurs a cinismului, pe care Bychkov și Vasilev o vor urma cu religiozitate, ca doi funcționari obedienți ai subversiunii: demolează CEC, pentru ca arbitrii să fie scoși din joc; otrăvește diaspora, ca să se transforme din forță civică în armă de propagandă; lustruiește imaginea Rusiei, ca agresorul să apară drept „prieten tradițional și de încredere”, și, în final, pune portavocea în mâna „oamenilor respectabili”, ca minciuna să sune ca adevăr.

Nu sunt doar manevre politice, nu sunt simple trucuri de campanie. Sunt arme de distrugere în masă a încrederii publice, arme care nu explodează în piețe, dar care corodează instituții, sfâșie țesutul social și pulverizează democrația din interior. Moldova devine astfel terenul de testare pentru cea mai perfidă ofensivă a Kremlinului: un război fără tancuri, dar cu aceleași consecințe devastatoare.

Și dacă acest manual nu va fi citit la timp, dacă antidotul nu va fi găsit, atunci moldovenii nu vor merge la urne ca cetățeni liberi, ci ca victime pre-programate ale unui spectacol scris și regizat la Moscova.

Actualitate, Investigații
alegeri republca moldova, dezinformare, eugen cismasu, kremlin, moscova, Petr Bychkov, razboi hibrid, rusia, spionii moscovei, Viktor Vasilev

august 16, 2025 0 Comentariu
”Lecția Anchorage” pentru România și Republica Moldova vs. Medalia de Oroare de pe Covorul Roșu al Deznădejdii
de Eugen Cișmașu
Statele surori, care formează o singură Țară, rămân cu certitudinea că discursurile și fotografiile de la Anchorage nu apără granițe și nu blochează campanii de dezinformare, și cu lecția amară că, atunci când liderii globali fac spectacol, statele vulnerabile trebuie să-și întărească singure scutul.

Summitul de la Anchorage ar fi trebuit să fie un moment de negociere istorică. În schimb, a devenit o scenă de grotesc simbolic. Trump, liderul autoproclamat al „lumii libere”, a oferit onoruri și un covor roșu ca drapelul înaintașilor unui criminal de război, Vladimir Putin, primit în văzul tuturor, cu aplauze. Spectacolul a semănat mai degrabă cu un bâlci diplomatic decât cu o întâlnire între două puteri majore. Fostul simbol al democrației globale, Statele Unite, s-a prezentat jenant, ca o trupă de animatori angajați să șlefuiască imaginea unui tiran. Prin gesturile sale teatrale, Trump nu a făcut decât să acorde, fără voie, o Medalie de Oroare celui care a readus războiul în Europa și a provocat cea mai mare criză umanitară de după 1945.

Anchorage, un summit despre nimic

La nivel concret, summitul nu a produs niciun progres în privința războiului din Ucraina. Nici armistițiu, nici măcar o suspendare temporară a focului. Deși a promis în campanie că poate „încheia conflictul în 24 de ore”, Trump a venit la conferința de presă cu mâinile în buzunare, oferind doar declarații vagi și fără de conținut, fluturând asigurări despre „subiecte importante” asupra cărora ar fi ajuns la o înțelegere cu Putin. Dar nu a numit niciunul. A fost o prestație mai degrabă de showman electoral decât de lider responsabil.

De partea cealaltă, Putin a afișat o atitudine rece și cinică. „Vedem, discutăm, vorbim” – a fost formula prin care a mascat un refuz clar de a ceda. A obținut scena, legitimitatea și fotografia alături de președintele american, dar nu a oferit absolut nimic în schimb.

Victoria de imagine a lui Putin

Dacă pe teren militar lucrurile rămân neschimbate, pe teren mediatic Vladimir Putin a ieșit câștigător. Imaginea lui, validată prin covorul roșu și onorurile americane, a fost suficientă pentru a transmite către publicul său intern și către aliații săi mesajul că Rusia este din nou tratată ca un egal de către Washington. În schimb, Statele Unite au ieșit din scenă cu blazonul călcat în picioare, Trump primind pe spatele sacoului de eveniment flegmele meritate de un  președinte care oferă respect unui agresor și nu reușește să obțină nimic în favoarea păcii.

Aroganță, demagogie și diletantism

Summitul de la Anchorage a avut un singur rezultat palpabil: a expus adevărata natură a lui Donald Trump. Un fanfaron avid de aplauze, un demagog dispus să joace teatru pe scena internațională și un diletant care confundă diplomația cu un show ieftin de iarmaroc.

„Medalia de Oroare” pe care America a oferit-o, fără voie, lui Vladimir Putin nu e doar o pată pe prestigiul american, ci și dovada că liderii populiști pot transforma marile simboluri democratice în decor pentru propriile ambiții. Ceea ce Trump a prezentat drept „negociere” nu a fost decât o fotografie pe covor roșu. Iar ceea ce a promis, anume încheierea războiului „în 24 de ore”, rămâne în continuare un subiect la fel de aberant ca în campania electorală.

În fața lumii libere, summitul de la Anchorage nu a adus pace, ci doar spectacolul unui președinte dispus să legitimeze un criminal de război. Și a arătat, o dată în plus, că Trump rămâne un lider al spectacolului, nu al responsabilității.

Cu ce rămânem noi după summitul de la Anchorage?

Summitul Trump – Putin de la Anchorage nu a adus pacea în Ucraina, dar a transmis semnale puternice în Europa de Est. Pentru România și Republica Moldova, întâlnirea nu înseamnă doar spectacolul covorului roșu oferit unui dictator, ci și confirmarea unui adevăr incomod: jocurile marilor puteri se fac cu puține scrupule și cu și mai puține garanții pentru statele aflate în proximitatea conflictului.

Dacă pentru Washington și Moscova evenimentul a fost un duel de imagine, pentru București și Chișinău a fost un memento că realitatea geopolitică rămâne fragilă.

Pentru România, summitul nu schimbă poziția fundamentală: rămânem stat de frontieră, sprijin pentru NATO și principal culoar logistic pentru Ucraina. Problema este însă modul în care Trump a ales să trateze Rusia. Tonul conciliant, lipsa oricărei condiționalități clare și absența unei mențiuni ferme despre securitatea flancului estic aruncă umbre de îndoială.

Aliații români din NATO au notat deja că, la Anchorage, apărarea colectivă a fost menționată doar de formă. Niciun cuvânt despre consolidarea prezenței americane la Marea Neagră, niciun plan de întărire a apărării aeriene regionale. Din această tăcere se conturează un risc: România devine tot mai dependentă de propria capacitate de a întreține infrastructura militară și de parteneriate bilaterale cu Polonia sau Franța.

Pentru Republica Moldova, lipsa de fermitate occidentală este o veste rea. Summitul nu a livrat niciun mesaj de sprijin clar pentru Chișinău. În condițiile în care Rusia alimentează constant războiul hibrid – propagandă, destabilizare politică, presiuni energetice – tăcerea lui Trump este echivalentă cu o invitație tacită pentru Kremlin să-și continue strategiile.

Basarabia, vulnerabilă și fără protecția NATO, rămâne dependentă de sprijinul european și de relația specială cu România. Or, dacă Washingtonul transmite semnale de ambiguitate, Kremlinul le va exploata fără scrupule.

Lecția Anchorage: să ne pregătim pentru incertitudine

România și Republica Moldova, ambele aflate în prima linie a presiunii rusești, fie prin mijloace militare, fie prin război hibrid, ies din acest summit cu aceeași concluzie: nu există scurtături spre pace și nici garanții ferme din partea unei Americi conduse de un președinte populist. Pentru București, lecția e limpede: investițiile în propria securitate trebuie accelerate, indiferent cine ocupă Biroul Oval. Pentru Chișinău, mesajul e și mai tăios: integrarea europeană și sprijinul României sunt singurele pârghii reale de protecție.

Statele surori, care formează o singură Țară, rămân cu certitudinea că discursurile și fotografiile de la Anchorage nu apără granițe și nu blochează campanii de dezinformare, și cu lecția amară că, atunci când liderii globali fac spectacol, statele vulnerabile trebuie să-și întărească singure scutul.

Practic, Republicii Moldova și României le e rezervată o singură Medalie. De data aceasta de Onoare, și nu de Oroare. Anume capacitatea de a rezista fără să mai aștepte miracole de la summituri trucate și ratate.

Actualitate
anchorage, donald trump, eugen cismasu, lectia anchorage, maia sandu, medalia de oroare, putin, republica moldova, romania, rusia, summit, trump

august 6, 2025 0 Comentariu
La groapa lui Ilici. Funeralii, cu degetul pe buze, pentru degetul de pe trăgaci
de Eugen Cișmașu
Ion Iliescu n-a fost erou. A fost călău cu vocabular de bibliotecar. Un manipulator cu mască blândă și voce domoală, care a păstrat România în bezna tranziției ca să poată domni peste ea. Iar acum, când trăgaciul a încremenit definitiv, statul român nu se grăbește să-și ceară scuze. Se grăbește să-i dea onoruri.

În țara criminalilor de la ”Revoluție” și Mineriade rămași nejudecați e o vorbă: ”despre morți numai de bine”. Și iată cum, în România, morții chiar o duc mai bine decât viii. Mai ales dacă s-au numit Ion Iliescu și au avut un întreg stat român în buzunarul de la piept, lângă batista cu monogramă, plus zâmbetul acela peren, de comisar ideologic cu față de bunic ucigaș.

Statul român a decis, cu o solemnitate vrednică de Cântarea României, să organizeze funeralii naționale pentru ”Ilici”. Funeralii naționale, da, căci nimic nu e mai național în România decât amnezia ridicată la rang de politică de stat. Cu tricolorul fluturând sfios în vântul unei indignări generale și cu sobor de popi murmurând rugăciuni în care cuvântul „umanitate” se strecoară ca o glumă amară, România se pregătește să înmormânteze ”en fanfare” un individ acuzat oficial de crime împotriva umanității. Nu de vreo redacție furioasă, nu de un ONG „finanțat din afară”, ci de justiția acestui stat schilod, care a avut, totuși, un puseu de conștiință, punându-l pe Iliescu sub acuzare pentru Revoluția din 1989 și Mineriadele din 1990. Acele episoade în care „degetul pe trăgaci” s-a dovedit a fi nu o metaforă, ci un obicei de guvernare.

Pentru că Iliescu n-a condus. A suprimat. N-a guvernat. A regizat, cu sânge pe peliculă și teroare în fundal. A avut pe conștiință sute de morți și mii de răniți în decembrie ’89, într-un moment în care Ceaușescu nu mai era și totuși gloanțele continuau să cânte. A mai adăugat morți, răniți și spaimă în iunie ’90, când minerii au fost transformați în bastoane vii și aruncați peste studenți, peste ziariști, peste artiști, peste oamenii fără genunchi la pantaloni, peste ideea însăși de libertate.

Și ce facem noi, azi, contemporanii sau urmașii acelor tineri striviți sub bocancul „restabilirii ordinii”? Ne așezăm cuminți, în linie, cu drapelul în bernă, să plângem stingerea unei flăcări revoluționare care de fapt n-a aprins niciodată decât torțele manipulării. Girăm prin tăcere funeraliile unui tovarăș președinte care a chemat moartea în ajutor ori de câte ori i s-a părut că poporul gândește prea liber.

De altfel tăcerea generală și complicitatea morală cu rușinea trecutului sunt cele două coordonate de bază ale ”maturizării” noastre postdecembriste. Unde sunt vocile celor care încă mai cer dreptate pentru cei împușcați în piept, pentru cei bătuți, pentru cei târâți prin noroi și denumiți „huligani” de către același Iliescu care astăzi primește onoruri militare? Unde sunt vocile celor care n-au mai suportat să trăiască într-o Românie în care Revoluția a fost confiscată și vândută pe bonuri de masă, în care visul democratic a fost tratat ca o glumă sovietică?

Au plecat. Milioane. Iar exodul românilor a fost cea mai tăcută dar și cea mai profundă condamnare la care Iliescu și regimul său au fost supuși. Nu în instanțe, ci în aeroporturi. Nu în tribunale, ci în autobuzele spre Vest.

Iliescu n-a fost doar un politician. A fost o cauză. A fost motivul pentru care o întreagă generație a renunțat. Și azi, în loc să marcăm sfârșitul unei epoci rușinoase printr-un moment de reflecție, organizăm pupături de raclă, retransmise la televizor. Cu sobrietate. Cu pompă. Cu minciuna ridicată la rang de patriotism.

Ion Iliescu n-a fost erou. A fost călău cu vocabular de bibliotecar. Un manipulator cu mască blândă și voce domoală, care a păstrat România în bezna tranziției ca să poată domni peste ea. Iar acum, când trăgaciul a încremenit definitiv, statul român nu se grăbește să-și ceară scuze. Se grăbește să-i dea onoruri.

Funeraliile degetului de pe trăgaci sunt de fapt ceremonia unei rușini naționale. Iar istoria nu iartă. Nici pe cei care au apăsat trăgaciul, nici pe cei care țin degetul pe buze, în semn de tăcere complice.

Actualitate
criminal, deces, deget pe tragaci, eugen cismasu, funeralii nationale, groapa, ion iliescu, mineri, mineriada, moarte, revolutie

iulie 17, 2025 0 Comentariu
Albert NBN sau cât costă să te p… pe România: 3000 de lei la Costinești, gratis în Slobozia!
de Eugen Cișmașu
Trapperul Albert NBN a fost amendat cu 3000 de lei de jandarmii din Constanța după ce a înjurat România în timpul concertului susținut la festivalul ”Beach, Please!”.

Același comportament a fost tolerat, fără nicio reacție, la festivalul Freeland din Slobozia. Jandarmeria Ialomița a explicat într-un mod inedit de ce nu a intervenit.

Injurii publice și limbaj vulgar pe scena ”Beach, Please!”

Trapperul Albert NBN a fost sancționat de jandarmi după o prestație controversată pe scena festivalului ”Beach, Please!”, în cadrul căreia a adus injurii grave la adresa statului român. ”Artistul” a folosit un limbaj vulgar și provocator, exprimând dispreț fățiș față de România, în fața a mii de spectatori, inclusiv minori.

Potrivit Inspectoratului de Jandarmi Județean Constanța, trapperul a fost sancționat contravențional cu amenzi pentru „proferarea de injurii și expresii jignitoare în public”, conform Legii 61/1991 privind ordinea și liniștea publică. Incidentul a avut loc în fața a mii de spectatori, cei mai mulți dintre ei minori, în cadrul unei reprezentații care ar fi trebuit să fie artistică, nu anti-națională.

Comportament repetat: Freeland Slobozia, 29 iunie 2025

Aceasta nu este prima dată când Albert NBN recurge la astfel de ieșiri în public. Cu doar câteva săptămâni înainte, mai exact pe 29 iunie 2025, pe scena festivalului Freeland Slobozia, același trapper a rostit injurii grave la adresa statului român, într-un discurs similar ca tonalitate și intenție. Spre deosebire de ce s-a întâmplat la ”Beach, Please!”, atunci nu a existat nicio reacție din partea autorităților locale sau a jandarmilor aflați la fața locului.

Mai mult decât atât, organizatorii evenimentului de la Slobozia nu au luat niciun fel de măsură în timpul evenimentului, iar prestația lui Albert NBN a continuat nestingherită, în ciuda nemulțumirii exprimate de o parte a publicului. Deși înregistrările video cu injuriile de la Freeland au circulat pe platformele de socializare, provocând critici și indignare, Primăria Slobozia nu au considerat necesar să aplice vreo sancțiune decât după ce cazul a fost prezentat de jurnaliștii Radio Campus și Barikada.ro pe rețelele de socializare și în emisiunile grupului de presă.

Jandarmeria Ialomița: „Am vrut să evităm conflictele”

În contextul lipsei de reacție din partea autorităților la incidentul de la festivalul Freeland din Slobozia, merită menționat un detaliu semnificativ oferit de purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei Ialomița, în cadrul emisiunii Revista Vorbei, difuzată de Radio Campus. Întrebat despre motivul pentru care Jandarmeria nu a intervenit sau sancționat comportamentul injurios al trapperului Albert NBN, oficialul a declarat că forțele de ordine au ales să nu acționeze pentru a evita posibilitatea declanșării unor stări conflictuale între publicul tânăr și jandarmi.

Această justificare a fost primită cu reticență de o parte a opiniei publice, care consideră că tocmai pasivitatea autorităților în fața unor astfel de ieșiri vulgare și ofensatoare contribuie la normalizarea unui limbaj de ură și dispreț în spațiul public. În plus, decizia de a „nu deranja publicul juvenil” ridică întrebări legitime despre cine controlează, de fapt, ordinea într-un astfel de context: forțele de ordine sau voința mulțimii?

Aparența unei „strategii de evitare a conflictului” pare să fi fost, în acest caz, un mod diplomatic de a masca o nepăsare instituțională sau o lipsă de curaj în fața unei mase de fani influențați de un artist care și-a făcut un titlu de glorie din a înjura România de pe scenă.

Dublu standard și tăcerea autorităților locale

Reacția diferită a jandarmilor în cele două cazuri ridică semne de întrebare: de ce la ”Beach, Please!” s-a intervenit, iar la Slobozia nu? Este vorba despre lipsă de fermitate locală sau despre presiuni politice ori instituționale? Mai grav, nici organizatorii de la Freeland, eveniment sprijinit logistic de Primăria Slobozia, nu au oferit vreo explicație sau reacție publică.

Această pasivitate contrastează puternic cu fermitatea de la Constanța și sugerează un dublu standard în aplicarea legii, dar și o lipsă de consecvență din partea instituțiilor care ar trebui să garanteze respectarea normelor în spațiul public.

Concluzie: libertatea de exprimare nu înseamnă incitare la dispreț

Comportamentul lui Alebrto NBN nu poate fi tratat ca o simplă formă de „libertate artistică” în condițiile în care depășește granițele decenței și ale bunului simț, promovând un dispreț fățiș față de țara care i-a oferit notorietate și o carieră. Din acest motiv, reacția fermă a jandarmilor de la ”Beach, Please!” este salutară, dar ridică în același timp întrebarea: de ce nu s-a întâmplat același lucru la Slobozia?

Este important ca toate instituțiile statului să trateze cu aceeași seriozitate astfel de derapaje, indiferent de locul în care se petrec. Mesajele care promovează ura, vulgaritatea sau disprețul față de România nu trebuie tolerate, indiferent că vin de la un artist, un influencer sau un politician. Iar aplicarea legii trebuie să fie uniformă, nu selectivă.

Într-o societate democratică, libertatea de exprimare este un drept esențial, dar ea nu poate fi folosită ca scuză pentru instigare, injurie sau ofense la adresa națiunii. Iar organizatorii de festivaluri care invită astfel de artiști trebuie să își asume responsabilitatea pentru ceea ce transmit pe scenă.

NOTA REDACȚIEI: Dacă ai fost martor la un astfel de incident sau ai o reacție cu privire la comportamentul artiștilor pe scenă, scrie-ne pe office@barikada.ro sau lasă un comentariu.

Actualitate
albert NBN, amenda, Beach, beach please, eugen cismasu, festival, freeland, injurii, Please!, romania, slobozia

iunie 27, 2025 0 Comentariu
Rucsacul lui Bolojan, românii și voluptatea sărăciei virtuoase
de Eugen Cișmașu
Bolojan poartă rucsac de 1.300 de euro! Verdict? Crimă! Arză-l-ar focu de bogătan! Să fie spânzurat cu fermoarul de la Louis Vuitton!

A început sezonul estival al furiei populare. N-avem bacalaureat, dar avem opinie. Nu facem diferența între a mesteca și a amesteca, nu știm că virgula face infarct între subiect și predicat, dar avem vigilență morală. N-am citit în ultimii 30 de ani decât 2 volume de Tudor Mușatescu, însă deținem adevărul și oferim și sentința. Verdictul. Bolojan poartă rucsac de 1.300 de euro! Arză-l-ar focu de bogătan! Să fie spânzurat cu fermoarul de la Louis Vuitton!

Românul, acest far călăuzitor al eticii bugetare, a mirosit sânge în apă și strâmbă din nas zgomotos pe tastatură. Pentru că, de data asta, sângele e fabricat manual din piele de vițel italian, cusut la Milano, iar în țara noastră, a patrioților care trăim cu 2.500 de lei pe lună, normal ar fi ca premierul să-și care dosarele în plasa de la Economat.

Cam aici s-a ajuns. Un politician care nu poartă vara, ca noi, tricou vărgat de bazar, pălărie de paie și colac roz cu cap de flamingo, este, în mod evident, o rușine națională. În România, simțul onoarei se măsoară în cât de mult semeni cu vecinul de la 2. Dacă vecinul își rupe șlapii în prag, și tu, ca demnitar, ești obligat, prin lege nescrisă, să vii la muncă încălțat cu papuci de plastic de la ”Asia Super Store”.

România e, după cum se știe, o țară profund preocupată de moralitatea vizuală. Nu contează atât ce faci, cât cum arăți când o faci. Și cum să conduci, domnule, un guvern (sau ce-o mai fi el în perioada asta) având pe umăr un rucsac care valorează mai mult decât dublul unui salariu minim pe economie? De ce nu vine premierul, în semn de solidaritate cu poporul truditor, încălțat în espadrile de cârpă, cu șosete albe până la genunchi și o sacoșă de rafie, eventual cu inscripția “Zâmbește, e gratis”? Asta ar fi fost o adevărată dovadă de modestie! De autenticitate! De apartenență la fibra acestui popor!

În fond, dacă tot suntem o țară unde se discută să plafonăm prețul la roșii, de ce nu am plafona și costul accesoriilor demnitarilor? Să nu depășească salariul minim net. Orice geantă, servietă sau rucsac achiziționat de un politician ar trebui aprobat de un comitet al oamenilor simpli, patrioți, în componența căruia să se regăsească o vânzătoare cu 8 clase de la magazinul din colț, un pensionar din Vaslui și un tânăr „deștept” de pe TikTok. Doar ei știu cum se trăiește “cu adevărat”. Doar ei sunt treji în conștiință.

Bolojan, acest politician care, ce nenorocire, chiar pare să muncească, a încălcat un cod nescris. Și anume, codul estetic al sărăciei funcționale. În România, un lider onest trebuie să poarte pantofi ușor tociți, ceas ieftin și, dacă se poate, o haină care lasă de înțeles că n-a mai fost curățată de la campania electorală din 2008. Să aibă aspectul unui brigadier cu bici și șaretă, maxim al unui contabil de CAP, dar să conducă țara ca un CEO de corporație geopolitică. Doar așa e validat de românul „care știe el mai bine”.

Indignarea e firească, în fond. Pentru că ăștia suntem și doar atât putem să pătrundem cu mințile. Cum își permite un politician să nu mimeze prăbușirea economică personală? Cum să nu-și tragă șapca de la Radio Vacanța peste chelie, să nu poarte un portofel jerpelit în pantalonii cu genunchi subțiați, și să nu fie văzut, într-un gest de supremă empatie socială, mergând către budă cu trei pagini de ”Scînteia Tineretului” în mână, în locul unui sul de hârtie igienică?

Rucsacul lui Bolojan e, de fapt, un simptom. Nu al opulenței, ci al fricii noastre de a accepta că un politician nu trebuie neapărat să arate ca un personaj dintr-un film românesc din anii ’80. Ne e teamă că, odată ce le-am permite să arate bine, toți politicienii ăștia vor uita de noi. Că nu ne vor mai reprezenta deloc dacă nu vor avea cearcăne și papornițe.

Din păcate, adevărul e mult mai simplu. Nu ne supără cât a costat rucsacul, ci cât de puțin semănăm noi cu deținătorul acestui hulit accesoriu. În țara în care 5 milioane de oameni au votat un circar de galerie, fabricat în ”treling”, la Moscova, românul încă trăiește voluptatea sărăciei virtuoase, pe model ”Iliescu, de-al nostru, din popor”. Adică, de vreme ce ai haine rupte, ești cinstit. Dacă mergi cu trenul personal, la clasa a doua, ești aproape de popor. Dacă mănânci slănină cu ceapă, ești autentic. Și dacă ai un rucsac scump, ești, evident, un porc corupt.

Până la urmă, Bolojan n-a făcut decât să fie un român atipic: unul care nu s-a îmbrăcat de la „totul la 10 lei” și care, probabil, are și pantofii lustruiți. Rușine să-i fie! Să-l linșăm. Sau măcar să-i umplem rucsacul de memeuri. Că de construit, n-avem chef. Dar de râs de unul cu 1.300 de euro în spinare, avem timp până la pensia aia cu care, în curând, nici măcar un rucsac de vinilin nu ne vom mai putea lua.

Actualitate
BOLOJAN, eugen cismasu, rcsac, romani, romania, saracie, suveranisti, verdict

iunie 26, 2025 0 Comentariu
Poza cu Nicușor și cu Trump versus teoria îmbulzelii naționale aplicată la geopolitică
de Eugen Cișmașu
Națiunea s-a oprit brusc din spartul semințelor și din împinsul cărucioarelor pe la Kaufland! Nicușor a prins loc lângă Trump! E fake? E vrăjeală? Ori înseamnă că încă mai avem un dram de destin? Nu contează că vorbim de o fotografie oficială cu protocol de milimetru și algoritm de aranjare geopolitico – fotogenică. Pentru presa de chitanțier suveranist imaginea cu președintele României în spatele liderului american e doar semnul că Nicușor ”s-a descurcat”. Pe românește, patriotic, ”a prins loc în față”.

Și cum altfel? În mod tradițional, mental programat, românul nu „ocupă loc”, ci „prinde loc”. La fel cum prinde un ste de tigăi la o promoție, sau o pungă cu pomineți la parastasul unei mătuși obscure. În aceeași logică a nației, summitul NATO de la Haga a devenit o horă internațională a îmbulzelii, în care țările mai mici dau din coate, din buricele degetelor și din amintirile de la CAP, ca să prindă un loc în față. Iar Nicușor, acest Robin Hood al urbanismului oengist și al matematicii emoționale, a ajuns lângă Trump nu pentru că a fost așezat acolo de organizatorii evenimentului, ci pentru că, domnule, a țâșnit, a îmbrâncit în stânga și în dreapta, a dat din coate, s-a îmbulzit…

E fascinant cum România profundă, aceea care confundă politica externă cu ora de religie și summitul cu ruga de hram, refuză să accepte un lucru simplu: că lumea nu funcționează după obiceiul nostru milenar de a te înghesui ca să „vezi mai bine” și să pupi poala popii printre coate. Nu, la dineurile regale nu se stă unde apuci, nu se aruncă pălăria pe scaun ca la cununia civilă, nu există „împins subtil cu burta”. Există reguli.

Dar ce contează? Asta e viziunea suveraniștilor noștri de ocazie, care se visau Președinți. Ooameni care cred că NATO e un bâlci planetar și că Regele Țărilor de Jos își face planul de protocol în funcție de cine vine cu pachet de acasă. Pentru acești comentatori de Facebook cu freze de Revoluție neterminată, președintele nostru nu s-a conformat unui protocol, ci s-a strecurat.

Pe același ton iluminat cu gaz rusesc de brichetă made in China, presa de chitanțier, acel amestec de online plătit la kilogram și televiziuni cu miros de ciorbă reîncălzită, a decretat că președintele „a fost plasat strategic” lângă Trump. În mințile ”jurnaliștilor”, a fost vorba de o combinație între „a avut noroc”, „a avut pe cineva sus” și „a pus mâna pe loc ca la concert la Salam”. Eventual, un consilier a tras ceva sfori pe baza milionului livrat anterior către firma de lobby din ograda lui Trump de perdantul Simion.

Suveraniștilor, imaginea cu Nicușor în spatele lui Trump le-a încurcat axele cosmice: ba că suntem colonie, ba că am pătruns în cercurile oculte ale puterii, ba că Nicușor e mason, reptilian sau, mai rău, filatelist globalist. Laolaltă, ”Georgiștii” și ”Georgeștii” fost nevoiți să-și rescrie narativul în timp real, transpirând între două live-uri despre forțele întunecate care controlează ONU și o postare despre cum se vaccinează morcovii cu țuică dacică în sol românesc.

Ce nu pricep, bieții, e că în lumea mare, în care nu se mănâncă fasole la borcan pe treptele istoriei, nimeni nu „prinde loc”. Lumea aia are protocoale, liste, ordine, reguli clare, pe care nu le poate digera stomacul daco – rusesc antrenat cu „merge și-așa”, adică acel organ pentru care orice organizare e suspectă, orice fotografie oficială e un aranjament, și orice poziție bună e rezultatul unui „șmen geopolitic”. Ce nu înțeleg acești profeți ai nimicului e că politica reală nu e petrecerea de Revelion de la restaurantul „Km. 69”, unde cine ajunge primul ia masa mai departe de boxe. Nu merge cu „șefu’, mă bagi și pe mine?” sau „n-ai un loc liber mai în față?”. Dar, deh, cum să le explici asta unor oameni care cred că ONU e o franciză de cafenea și că NATO îți dă cartele de benzină dacă ești ascultător?

În concluzie, în bătălia de la Haga, care nu există, evident că nu a învins nimeni. A fost vorba doar de o recunoaștere a unui statut (vă convine sau nu, Nicușor e Președintele) și de poză. Cu reguli. Cu protocoale. Cu civilizație. Lucruri pe care, în România, le mai întâlnim doar în manualele școlare pe care le ignorăm din clasa a IV-a.

Nicușor Dan a apărut lângă Donald Trump. Nu pentru că s-a îmbulzit, nu pentru că „a prins loc”, nu pentru că i-a făcut semn unuia din staff-ul regal că are țuică în buzunar. Ci pentru că acolo a fost așezat. Dar poate că adevărul e prea simplu. Mai simplu decât viața trăită în bula unde orice gest e o conspirație, orice protocol e o trădare și orice poziție într-o fotografie e „semn” că „ne vând ăștia țara iar”.

Până una-alta, să ne rugăm ca la următoarea fotografie de grup, pe la ONU, Nicușor să prindă loc lângă Papa. Să vezi atunci ce explozie de teorii, și câtă spumă pe tastaturile patriei.

Actualitate
donald trump, haga, nicusor dan, poza, summit nato

iunie 6, 2025 0 Comentariu
Despre jurnalismul pe chitanțier sau câinele de pază castrat al democrației
de Eugen Cișmașu
Pentru ei, jurnaliștii subvenționați, acești clovni triști ai presei de achiziție directă care scriu doar cu pixul împrumutat de la biroul de relații cu publicul, fiecare paragraf e o plecăciune, fiecare virgulă e o reverență, fiecare titlu e o pancartă electorală.

În România, patria eternelor rezerve de cinism administrativ, libertatea presei a fost înlocuită cu un model economic de inspirație profund bizantină: „te mânjesc c-un contract și știu c-ai să taci. Chiar dacă, oricum, mare lucru nu aveai de spus…”. Astfel, publicistica nu moare, dar se transformă. Trece moale și mirositor de la o stare de veghe la una de odihnă bugetară. Ajunge banală ziaristică de chitanțier.

Într-o țară în care spitalele ard, școlile și-au modernizat WC-urile tot în fundul curții , iar bătrânii dau cu banul pe ce să-și cheltuie pensia (medicamente sau întreținere, mâncare sau impozite locale), administrația publică reușește performanța să aloce sume considerabile pentru ca lumea să afle cât de bine merge treaba.

Cum adică nu merge? Nu e bai, găsim noi o televiziune de bucătărie, un radio de garaj sau vreun jurnalist cu redacția-n geantă și-i împingem în feed-uri cu niștre contracte pentru „combaterea dezinformării”.

Am asistat în ultimii ani, cu o mână la frunte și cu cealaltă pe telecomanda vieții publice, la metamorfoza presei românești dintr-o instituție vigilentă într-o doamnă ușor obosită, care a renunțat la principii pentru o pungă leșinată, de protocol. De ce să latre când poate să toarcă? Și, mai ales, de ce să scrie sau să vorbească atunci când poate să factureze?

Opinia publică, sublimă, dar absentă cu desăvârșire, privește-n tăcere cum se scurg fondurile publice în conturile unor publicații care există mai mult pe hârtie decât în conștiința comunității. Redacții fantomă, site-uri pe care le citește doar IT-istul care le administrează, „ziare online” care se încăpățânează să aibă rubrici de actualitate populate cu comunicate de la Poliție, Info Trafic și Pompieri, ori reportaje despre cât de bine se descurcă Primăria în lupta cu țânțarii și buruienile.

Se risipesc mii și mii de euro pentru ca un Consiliu Județean sau o primărie să fie lăudate într-un portal obscur, fără diacritice și cu bannere de jocuri de noroc, unde orice articol se încheie cu „cititorule unic, distribuie dacă ți-a plăcut, că altfel murim de foame”. Presa locală, altădată câinele de pază al democrației, s-a transformat în bichonul de canapea al administrației. Tuns, parfumat, cuminte și, în cazuri excepționale, dresat să latre la adversarii politici ai Președintelui de județ sau ai primarului. Presa centrală deja nu mai există de-un car de ani decât sub forma unui tigru jegărit, uitat fără gheare și cu dinții cariați de firimituri de desert în muzeele de slugi ale Guvernului sau partidului care cotizează mai mult.

Nu contează că ziarul are rating de familie. Șapte vizualizări, dintre care cinci vin de la autorul responsabil, care își corectează articolul după ce acesta a apărut. Nu contează că pagina de Facebook are 132 de urmăritori, dintre care 70 sunt rude și restul sunt conturi false, create în 2017 pentru alegerile prezidențiale de peste 7 ani. Important e că „s-a bifat”, că „s-a comunicat”, că „s-a mediatizat activitatea instituției”. Mai pe românește, s-a marcat banul, iar „influencera de Primărie”, o creatură digitală care postează pe Youtube clipuri despre „administrația ce pune cetățeanul pe primul loc” în timp ce contribuabilul e îngropat fix în groapa cu noroi de la capătul drumului nefinalizat, poate să mă comită sătulă un video-reportaj despre trotuarele pavate care apar în cadre doar noaptea, când nu se vede.

Pentru ei, jurnaliștii subvenționați, acești clovni triști ai presei de achiziție directă care scriu doar cu pixul împrumutat de la biroul de relații cu publicul, fiecare paragraf e o plecăciune, fiecare virgulă e o reverență, fiecare titlu e o pancartă electorală. „Primarul Costel (Marian, Pavnutie, Alexăndrel sau Gigel), un exemplu de viziune administrativă” este, în mod evident, titlul unei postări despre o toaletă publică renovată. Dar merită, dacă onor contractu-i decent, sigur și cu termen de plată scurt.

Suntem răi și invidioși, nu-i așa? De fapt nu e vorba despre bani aruncați. Nu! E vorba despre investiții în liniște, despre asigurări de imagine, despre cumpărarea unei tăceri sănătoase, cu factură, proces-verbal și parafă de la tanti Rodica, faraoanca de la Achiziții. În fond nici nu e nevoie ca presa să fie citită. E suficient să fie plătită (chiar dacă traficul site-ului e nesemnificativ, impactul în comunitate inexistent iar influența reală respiră, cu bani de la Consiliul Județean, undeva pe fundul mării), cu vinovatul concurs al Curții de Conturi, cea care nu găsește nimic în neregulă în acest soi de imunitate emoțională achiziționată la centimetru pătrat și număr de difuzări, pe principiul „dacă tot nu ne iubește presa, măcar să ne lase în pace”.

Jurnalismul nu mai există. I-a luat locul o industrie întreagă. Un ecosistem în care fiecare demnitar ce se respectă are „presa lui de casă”, fiecare primărie are cinci – șase agregatoare de laude, și fiecare consiliu județean plătește din bani publici câteva „proiecte de promovare media” care constau în 2 comunicate și o convocare la reuniunile ordinare.

Totul se face legal, frumos, curat. Curtea de Conturi tace. Parchetele, de asemenea. Nimeni nu spune că e vorba de mită. Cu toții acceptă faptul că, în România, bacșișul preventiv pentru ”jurnaliști” are acum un nou nume: „contract de servicii media”.

Și-atunci, să ne mai întrebăm noi, patetic, cât costă, în fond, liniștea unei administrații? Cât costă ca presa să nu întrebe unde s-au dus banii, de ce nu s-a făcut, cum s-a ajuns iar la licitația aceea cu un singur ofertant? Cât costă ca nimeni să nu întrebe nimic?

Răspunsul e unul singur, evident, ostentativ chiar: fix cât scrie în contract. Plus TVA.

Actualitate
bacsis, cainele de paza al democratiei, chitantier, contracte, eugen cismasu, jurnalism, presa, servicii de promovare

iunie 3, 2025 0 Comentariu
Nu ești evazionist? De ce ți-ar mai fi teamă, atunci, de SRI?
de Eugen Cișmașu
România e patria de basm în care 9 din 10 români cred că Statul fură, 10 din 10 se simt furați de Stat, și 11 din 10 se „descurcă” ori de câte ori au ocazia, că doar n-om zice că tocmai Măria Sa, Românul suveran, fură de stinge.

De la centura de siguranță încastrată mental în raftul cu facultative, la locul de parcare pentru persoanele cu dizabilități, ocupat cu voluptate, că doar „nu-i niciun handicapat prin zonă”, sau de la bonul fiscal desenat cu pixul în restarant și până la taxele BOR unde doar Domnul Dumnezeu este dovada plății, românii siluesc legile oricând și oricât, arătându-se revoltați de posibilitatea ca o instituție sau alta să „arunce o privire” sau „să tragă cu urechea”.

Tocmai de aceea, nu e deloc surprinzător că vestea posibilei implicării a SRI în lupta cu marea evaziune fiscală a fost primită cu grimase, cu suspiciune și cu oftaturi savante. Prea mult, prea departe, prea periculos, prea pe model „statul te vede”. Unii influenceri de tastatură afirmă că ar fi vorba de „o întoarcere la securism”. Alții scriu că „interceptările nu sunt reformă fiscală”. Unanim, tăpălagii și tolontanii decretează că Serviciile nu au ce căuta în supravegherea prăduielilor financiare. Deh, toți au câte un principiu. Și, mult mai important, puțini dintre ei au TVA-ul plătit integral…

Dar haideți să lăsăm pentru o clipă ironia. Evaziunea fiscală în România nu e o glumă și nu mai e de mult o simplă „problemă economică”. E un fenomen structural care subminează coeziunea socială, demoralizează clasa mijlocie și slăbește capacitatea statului de a-și îndeplini funcțiile. Într-un fel, e o formă de anarhie legalizată prin complicitatea tăcută dintre birocrație, mediul de afaceri și nepăsarea generalizată. Nu e un accident că România are una dintre cele mai mici colectări fiscale ca procent din PIB din Uniunea Europeană. Nu e nici din lene, nici din prostie. E parte dintr-o strategie a fofilării. Iar când fofilarea devine normă, ai nevoie de ceva mai puternic decât un soft de facturare și o campanie cu panouri motivaționale.

În acest context, propunerea președintelui Nicușor Dan de a implica „instituțiile de forță” în combaterea marii evaziuni fiscale nu e doar legitimă, e și necesară. Mai mult: e întârziată. Și, în ciuda suspiciunilor ridicate de unii apărători ai „dreptului de a fi ignorat de stat”, nu, nu este o formă de abuz. Este, în logica interesului național, o continuare firească a ceea ce Băsescu semnala încă din 2005. Anume că marile infracțiuni economice sunt o amenințare la adresa securității naționale.

Între 2005 și 2020, ceva s-a întâmplat. România s-a luptat cu corupția mare, a avut dosare spectaculoase, rețineri mediatizate, apoi o Curte Constituțională preocupată de procedură și de dignitas-ul cetățeanului interceptat. În februarie 2020, CCR a hotărât că toate interceptările făcute de SRI în dosare de corupție sau evaziune, dar în baza unor mandate de siguranță națională, sunt neconstituționale. Motivul? Nu e clar dacă evaziunea e, de fapt, o amenințare la siguranța națională. Probele astfel obținute au fost eliminate din dosare. Efectul a fost devastator pentru anchetele penale. Dintr-un foc, sute de dosare au fost compromise. Alte zeci și zeci de procese aflate pe rol s-au soldat cu achitări spectaculoase. Statul a rămas fără cea mai eficientă unealtă de investigație, nu doar în sens tehnologic, ci mai ales informațional, iar rezultatele s-au văzut.

În 2025, contextul s-a schimbat. Suntem în plin război la graniță. Finanțarea bugetului de stat nu mai este doar o chestiune contabilă, ci una de supraviețuire geopolitică. Iar marea evaziune fiscală, organizată, recidivantă, adesea cu ramificații transfrontaliere, nu mai e doar o problemă de „optimizare fiscală agresivă”, ci un mecanism prin care statul e adus în genunchi. Când pierzi 6-8% din PIB anual prin evaziune, ai o gaură bugetară mai mare decât tot bugetul Educației. Când facturile false se învârt prin lanțuri de firme-fantomă din Cipru, Olanda și Ilfov, iar tranzacțiile sunt mascate prin criptomonede sau mecanisme de compensare fictivă, îți dai seama că ANAF-ul nu mai e suficient. Nici cu PDF-uri, nici cu inteligență artificială.

Și atunci, ce ne rămâne? Ne rămân cei care chiar știu să urmărească rețele, să coreleze date, să identifice legături nevăzute între oameni, conturi și companii. Ne rămân Serviciile alea, de care se tem toți hoții care strigă „Hoțul!”. Nu Securitatea. SRI, ca instituție care poate gestiona securitatea națională într-o manieră inteligentă (și discretă, în mod ideal), având deja expertiza tehnică și umană pentru a investiga rețele de crimă organizată, trafic de persoane, terorism cibernetic.

Adăugarea evaziunii fiscale la lista cu fațete ale criminalității de mai sus nu e o extensie forțată, ci o adaptare logică la realitatea economică. Dar, imediat ce se propune asta, apar voci care întreabă cu voce gravă: „Și dacă se va abuza? Dacă încep să intercepteze oameni nevinovați?” Aceeași întrebare care, formulată altfel, spune: „Și dacă ești ascultat când nu ai nimic de ascuns?” Răspunsul e simplu: dacă n-ai nimic de ascuns, de ce te temi? Această frază a fost ridiculizată ani de zile ca emblemă a gândirii totalitare. Dar, într-un stat modern, democratic, în care interceptarea se face prin mandat judecătoresc, în condiții de legalitate, cu control parlamentar și audit intern, nu e vorba despre frică, ci despre responsabilitate.

Ideea că orice interceptare este un potențial abuz e la fel de aberantă precum ideea că orice control fiscal este o agresiune. Nu suntem în 1984. Nu trăim sub dictatură. Trăim într-o republică în care prea des ne scuzăm propria fraudă prin referințe la dictaturile altora. Și mai ales, într-o republică în care încă mai credem că statul trebuie să stea cu mâinile în sân de teamă să nu supere pe cineva.

Desigur, implicarea SRI în combaterea evaziunii nu trebuie să se traducă în supravegherea generalizată a micilor comercianți, a vânzătorilor de bilete la teatru sau a profesorilor care dau meditații. SRI-ul nu trebuie să devină ANAF-ul cu cască high-tech pe timpan. Dar în marile cazuri, în rețelele sofisticate de fraudare a TVA-ului, în grupările economico-politice care drenează milioane prin interpuși, în mecanismele de spoliere bugetară la scară industrială, acolo, da, este nevoie de expertiza, logistica și capacitatea analitică a unui serviciu de informații. Și, dacă tot avem un asemenea serviciu, de ce să nu-l folosim acolo unde doare cel mai tare?

E timpul să depășim mitologia romantică a contribuabilului nevinovat și mereu persecutat. Dacă ești curat, n-ai de ce să te temi. Dacă nu ai facturi false, dacă plătești impozitele, dacă nu ai off-shore-uri în insule de coral, dacă nu-ți ții banii în conturi pe numele verilor din Teleorman, dacă nu te alimentează Maica Rusie prin firme de zugravi și fundații de securiști octogenari, atunci chiar nu ai de ce să încerci vreo emoție. Statul nu vrea să-ți ia intimitatea. Vrea să-ți ia doar partea ta de responsabilitate. Atât.

Implicarea serviciilor în lupta contra marii evaziuni nu e un derapaj autoritar, ci un pas firesc într-un stat modern care vrea să funcționeze. Cine se teme de asta, poate are și motive. Restul pot dormi liniștiți.

Actualitate
ccr, evaziune fiscala, evazonisti, nicusor dan, propunere, romani, sri

iunie 2, 2025 0 Comentariu
Simion a luat bătaie de la tandemul Nicușor & Bolojan și în topul încrederii românilor
de Eugen Cișmașu
Potrivit celui mai recent barometru de opinie realizat de Inscop Research pentru Informat.ro în perioada 26-30 mai 2025, clasamentul încrederii în personalitățile politice din România este dominat clar de actualul președinte, Nicușor Dan, și fostul președinte interimar, Ilie Bolojan.

Pierzătorul alegerilor prezidențiale, George Simion, se clasează pe locul al treilea, însă diferența față de primii doi este semnificativă.

Nicușor și Bolojan, liderii incontestabili ai încrederii publice

Potrivit Informat.ro, cu un scor de 47%, însemnând încredere destul de multă și foarte multă, Nicușor Dan se poziționează pe primul loc în topul încrederii politice, consolidându-și astfel legitimitatea câștigată la prezidențialele din aprilie. Nu departe, Ilie Bolojan obține un onorabil 42%, demonstrând că fostul său mandat interimar a lăsat o impresie puternică și pozitivă în rândul populației.

Aceste cifre se referă la întreaga populație adultă rezidentă în România, inclusiv la cei care nu au participat la vot. Indicatorul încrederii este astfel considerat mult mai exigent decât alți indici, precum simpatiile de partid sau opiniile generale despre personalități.

Simion rămâne relevant, dar pierde teren

Pe locul al treilea, George Simion înregistrează aproape 34% încredere, un scor important, dar insuficient pentru a concura cu „duetul” Nicușor & Bolojan. Cu toate acestea, este cel mai mare nivel de încredere înregistrat vreodată de liderul AUR într-un sondaj INSCOP, ceea ce reflectă consolidarea bazei sale electorale, chiar și în contextul înfrângerii din turul prezidențial.

Kelemen Hunor, liderul UDMR, îl urmează îndeaproape cu aproape 27%, înregistrând și el cel mai ridicat scor personal din sondajele recente.

Ponta, Friz și Grindeanu, la coada clasamentului

Pe următoarele poziții se clasează Victor Ponta cu 20%, Dominic Fritz cu aproximativ 16% și Sorin Grindeanu cu 13%. Acești politicieni, deși activi în spațiul public, nu reușesc să se impună în fața electoratului larg, având o notorietate care nu se traduce în încredere efectivă.

Diferențe mari între taberele politice

Clasamentul încrederii variază considerabil în funcție de opțiunile politice ale respondenților. Alegătorii partidelor din actuala coaliție prezidențială (USR-PNL) tind să-l favorizeze masiv pe Nicușor Dan și, într-o măsură mai mică, pe Ilie Bolojan. În schimb, electoratul AUR menține un grad ridicat de fidelitate față de George Simion, în timp ce simpatizanții PSD rămân divizați între lideri tradiționali precum Grindeanu și personalități mai carismatice ca Victor Ponta.

Această polarizare accentuată între taberele politice reflectă o societate împărțită și tensionată, în care încrederea în lideri politici devine tot mai mult o expresie a apartenenței la un „trib politic”.

Barometrul de încredere INSCOP reconfirmă o ierarhie deja conturată de alegerile prezidențiale recente și oferă un nou punct de reper pentru evoluțiile viitoare ale scenei politice.

Actualitate
george simon, incredere romani, informat.ro, Inscop Research, nicusor dam, Sondaj