Autor: Eugen Cișmașu

mai 29, 2025 0 Comentariu
Dosarul Evrazia: Agerpres, plătită de FSB? Cum a ajuns Agenția Națională de știri a României să facă propagandă Kremlinului
de Eugen Cișmașu
În plină perioadă postelectorală, când atenția opiniei publice din România era concentrată asupra rezultatelor și consecințelor alegerilor prezidențiale, Agenția Națională de Presă AGERPRES, instituție publică de interes național aflată în subordinea Parlamentului României, a publicat un amplu advertorial ce promovează activitatea organizația rusească Evrazia (Eurasia, în limba română), cunoscută pentru legăturile sale directe cu Serviciul Federal de Securitate (FSB) de la Moscova.

Articolul, intitulat „ONGA Eurasia: unind inimile pentru schimbări globale”, a fost publicat pe 14 mai 2025, cu patru zile înaintea confruntării finale dintre forețele politice pro-europene și cele pro-ruse pentru Cotroceni. Materialul nu a fost marcat ca advertorial, fiind publicat la categoria Business OTS, și prezentat în formatul standard de prezentare, fără vreo contextualizare editorială legată de originea sau scopurile reale ale entității care l-a comandat. Singura notă, mai mult cu caracter juridic decât publicistic, care scotea articolul din zona de redacțională Agerpress era un disclaimer formulat la final, prin care Agenția Națională de presă anunța că ”nu îşi asumă responsabilitatea pentru informaţiile conţinute de comunicatele primite şi publicate în fluxul de ştiri sau pe site-ul public” și că ”responsabilitatea conţinutului aparţine exclusiv emitentului comunicatului de presă”, agenția neputând fi ”trasă la răspundere pentru informaţii inexacte/false transmise de către emitenţii comunicatelor de presă”.

Evrazia – o entitate legitimată de FSB, implicată în coruperea proceselor electorale

ONG-ul Evrazia, prezentat de AGERPRES în ton elogios drept ”organizație cu misiunea de a extinde orizonturile umanismului prin proiecte de voluntariat, care reunește mii de activiști care doresc să schimbe lumea în bine: să ajute oamenii, să protejeze natura, să dezvolte valorile culturale și tradițiile, sursă de inspirație prin exemplul personal, devenind o legătură neprețuită între oameni de naționalități și stări sociale diferite”, este, în realitate, un instrument de soft power rusesc, coordonat de FSB pentru influențarea politicii interne în statele din fostul bloc sovietic și nu numai.

După cum am mai arătat într-un articol precedent, ONG-ul „Eurasia” a fost înființat în 2015, cu sediul declarativ în Belgrad, Serbia, dar cu ramificații în România, Bulgaria, Republica Moldova și Ungaria. Printre fondatori se numără personalități controversate, precum Igor Kuzmin, un fost diplomat rus devenit „analist geopolitic”, și Alexander Mikhailov, afiliat think tank-urilor ruse apropiate de Aleksandr Dughin și Consiliul de Securitate al Federației Ruse.

Pe hârtie, structura care operează în România și Republica Moldova a fost fondată pe 4 aprilie 2024 la Moscova, de Nelli Parutenko, fosta contabilă a oligarhului moldovean Ilan Șor, condamnat definitiv în decembrie 2024 pentru fraudă bancară. Deși ONG-ul se prezintă drept „apolitic”, raportările financiare ale unor parteneri locali arată fluxuri de bani nedeclarate și plăți către portaluri media obscure care distribuie narațiuni pro-Kremlin, iar legăturile evidente ale „Eurasiei” cu Kremlinul sunt certificate de faptul că președinta consiliului de administrație al ONG-ului este Alyona Arshinova, deputat în Duma de Stat a Rusiei și vicepreședinte al facțiunii de guvernământ Rusia Unită.

La doar două săptămâni după înregistrare, „Eurasia” a primit o certificare oficială (foto sus) din partea FSB, un detaliu rar și extrem de relevant pentru natura reală a organizației. „LICENȚĂ, cu număr de înregistrare 21460, din 21 aprilie 2024, pentru pregătirea personalului în legătură cu folosirea datelor care reprezintă secret de stat. Se oferă Organizației Necomerciale Autonome Evrazia”, scrie pe certificatul de mai jos, această licență confirmând faptul că „Eurasia” este autorizată să instruiască persoane în domenii ce implică accesul la informații clasificate ale statului rus, un atribut incompatibil cu statutul unui ONG civil și cu pretinsa misiune umanitar-culturală invocată în advertorialele sale.

Finanțarea ilegală a alegerilor din Moldova – un precedent periculos

Evrazia nu este doar o structură de influență. Este și un mecanism de finanțare ocultă a acțiunilor subversive. Investigații publicate de consorții de presă precum OCCRP sau investigatorii premiați la nivel european ai „Ziarului de Gardă” au arătat că ONG-ul este implicat activ în cumpărarea voturilor în Republica Moldova, în cadrul referendumului constituțional și al alegerilor locale din 20 octombrie 2024.

Potrivit surselor citate, aproximativ 130.000 de persoane ar fi fost plătite pentru a vota împotriva integrării europene, într-o operațiune în care s-au cheltuit cel puțin 15 milioane de dolari, bani proveniți din rețelele coordonate de Ilan Șor și alimentate prin Evrazia.

Cazul Libertatea, sau cum a plătit Moscova advertoriale unei publicații al cărui redactor șef dă like-uri Ambasadei Rusiei

În data de 23 mai, „Libertatea” a publicat un advertorial intitulat „ANO „Eurasia”: ajutor pentru fermierii din Moldova și Găgăuzia”, în care a prezentat arma de război hibrid a Moscovei ca fiind o „organizație nonprofit activă care lucrează la rezolvarea problemelor socioeconomice din regiunile din Eurasia”, cu „misiunea principală de promovare a dezvoltării durabile, sprijinirea comunităților locale, promovarea justiției sociale și a egalității, precum și consolidarea cooperării internaționale în spațiul postsovietic, luând în considerare caracterul identitar al fiecărei culturi”.

Articolul de propagandă din „Libertatea” prezintă apoi scopurile și obiectivele de fațadă ale organizației ruse, insistând pe activitatea chipurile umanitară din Moldova și Găgăuzia, despre care vorbește ca și cum ar fi două entități statale diferite, și se încheie aproape apoteotic, menționând faptul că proiectele ONG-ului rusesc au permis multor fermieri din Moldova să își reconstruiască fermele, să își îmbunătățească situația economică și calitatea vieții și au contribuit la dezvoltarea economiei locale și a justiției sociale în regiune.

Coincidență, sau nu, redactor șef al publicației este, din iunie 2024, jurnalistul Dorin Chioțea, un personaj care și-a exprimat în mod deschis simpatia pentru Rusia, „cinstind” cu „like” activitatea Ambasadei Federației pe rețelele de socializare.

De prisos să mai amintim faptul că, la doar câteva ore după publicarea primul articol despre Evrazia pe site-ul Barikada.ro, „Libertatea” a scos de pe site advertorialul ce a creat rumoare iar pagina de Facebook a jurnalistului de la Barikada a fost ștearsă, subit, de către Facebook, cu singura explicație că aceasta nu ar respecta standardele comunități…

Cine răspunde pentru subminare a autorității statului prin colaborare cu o structură afiliată unui serviciu de informații străin?

Revenind la Agerpress, trebuie spus că publicarea unui astfel de material pe platforma oficială a Agenției naționale de presă a României reprezintă nu doar un derapaj editorial, ci un risc de securitate națională. În contextul războiului informațional purtat de Kremlin împotriva statelor din NATO și UE, promovarea unei structuri direct conectate la FSB pe un canal public românesc constituie o formă de complicitate instituțională, fie prin naivitate, fie prin tăcere interesată.

Agerpres este principala agenție de presă din România și totodată cea mai veche instituție de acest tip din țară. Agenția are misiunea de a furniza nu propagandă rusească pe banii FSB, ci informații corecte, echilibrate și imparțiale, servind drept sursă principală de știri pentru cetățenii și instituțiile din România, precum și pentru publicul internațional interesat de actualitatea românească.

Activitatea Agerpress este reglementată strict, prin Legea nr.19/2003, normativul stabilind faptul că informaţiile oferite de agenție trebuie să fie obiective şi corecte, prezentate şi transmise fidel, fără vreo influenţă din partea autorităţilor publice sau a altor persoane juridice de drept public ori privat, verificate în mod obligatoriu şi având un nivel corespunzător de calitate.

Publicarea, de către Agerpres, a unui advertorial pentru Evrazia, o structură de influență rusească, conectată direct la FSB, în perioada învecinată alegerilor prezidențiale, este o breșă gravă în securitatea informațională a României. Într-un context geopolitic tensionat, în care propaganda și manipularea sunt arme strategice, promovarea unei entități sancționate internațional și implicate în fraudarea alegerilor într-un stat vecin este inacceptabilă, ridicând suspiciuni de coluziune între responsabili editoriali și agenții de influență externă, neglijență instituțională gravă sau, în cel mai rău caz, infiltrare deliberată, și tentativă de normalizare a unor surse de propagandă ale Kremlinului în spațiul public românesc.

Întrucât este vorba de un act care implică un ONG cu acces la secrete de stat rusești, evaluarea implicațiilor asupra securității naționale este obligatorie. Parlamentul, în subordinea căruia se află agenția de presă, trebuie să decidă dacă Agerpres rămâne compatibilă cu rolul său în arhitectura statului, în urma unei anchete formale privind eventualul trafic de influență, finanțare externă ilegală sau acțiunile de subminare a autorității statului prin colaborare cu o structură afiliată unui serviciu de informații străin.

Actualitate, Investigații
advertorial, agerpres, eugen cismasu, eurasia, evrazia, fsb, propaganda, rusia

mai 28, 2025 0 Comentariu
”Libertatea” și propaganda rusă pe chitanțier, sau cum presa românească promovează fațadele războiului hibrid al Moscovei
de Eugen Cișmașu
Într-o perioadă în care războiul hibrid dus de Federația Rusă implică nu doar armament convențional, ci și o ofensivă ideologică și informațională, ONG-ul „Eurasia” se dovedește a fi un actor-cheie într-o rețea extinsă de influență care propagă interesele Kremlinului în Europa de Est și Balcani. Sub masca cooperării culturale și a dialogului geopolitic, organizația promovează o agendă profund revizionistă și anti-occidentală.

Surprinzător, o mâna de ajutor pentru succesul acestor campanii subversive o acordă și o parte din presa românească, cel mai sonor exemplu fiind cel al publicației ”Libertatea”, presă care, în cunoștință de cauză sau din ignoranță, publică advertoriale ce legitimează organizații afiliate Kremlinului, precum ONG-ul „Eurasia”, una dintre fațadele bine ascunse ale influenței rusești în Europa de Est.

Cazurile Libertatea, PeScurt.ro, Timp Online și Jurnal de Craiova

Astfel, în data de 23 mai, „Libertatea” a publicat un advertorial intitulat „ANO „Eurasia”: ajutor pentru fermierii din Moldova și Găgăuzia”, în care a prezentat arma de război hibrid a Moscovei ca fiind o „organizație nonprofit activă care lucrează la rezolvarea problemelor socioeconomice din regiunile din Eurasia”, cu „misiunea principală de promovare a dezvoltării durabile, sprijinirea comunităților locale, promovarea justiției sociale și a egalității, precum și consolidarea cooperării internaționale în spațiul postsovietic, luând în considerare caracterul identitar al fiecărei culturi”.

Articolul de propagandă din „Libertatea” prezintă apoi scopurile și obiectivele de fațadă ale organizației ruse, insistând pe activitatea chipurile umanitară din Moldova și Găgăuzia, despre care vorbește ca și cum ar fi două entități statale diferite, și se încheie aproape apoteotic, menționând faptul că proiectele ONG-ului rusesc au permis multor fermieri din Moldova să își reconstruiască fermele, să își îmbunătățească situația economică și calitatea vieții și au contribuit la dezvoltarea economiei locale și a justiției sociale în regiune.

Materialul din „Libertatea” este preluat și de către site-ul PeScurt.ro, care trimite pentru lecturarea întregului articol tot la publicația mainstream, în vreme ce în alte publicații online, precum Jurnal de Craiova sau Timp Online au publicat articolele intitulate „ONG-ul „Eurasia“ lucrează la organizarea cooperării internaționale în domeniul medicinei“ și „În pofida obstacolelor, ONG-ul Eurasia sporește volumul de activitate“, care nici măcar nu sunt marcate ca fiind publicitare.

„Eurasia”, fațada unei rețele de influență rusă în Europa de Est

Prima formă organizațională a „Eurasiei” apare în urmă cu un deceniu, în Belgrad, Serbia, structura dezvoltând ulterior ramificații în România, Bulgaria, Republica Moldova și Ungaria. Printre fondatori, în 2015, se numărau personalități controversate, precum Igor Kuzmin, un fost diplomat rus devenit „analist geopolitic”, și Alexander Mikhailov, afiliat think tank-urilor ruse apropiate de Aleksandr Dughin și Consiliul de Securitate al Federației Ruse. Investigațiile jurnalistice arată că organizația era finanțată indirect prin granturi provenite de la Fundația „Russkiy Mir” și Institutul pentru Studii Strategice din Moscova, ambele entități acuzate de cooperare cu serviciile secrete rusești (SVR și GRU).

Pe hârtie, structura ca re operează în spațiul fostei Românii Mari a fost fondată pe 4 aprilie 2024 la Moscova, de Nelli Parutenko, fosta contabilă a oligarhului moldovean Ilan Șor, condamnat definitiv în decembrie 2024 pentru fraudă bancară. Deși autoritățile moldovene îl numesc în mod deschis pe Ilan Șor drept omul din spatele „Eurasiei”, natura precisă a implicării sale este dificil de stabilit. Pe site-ul organizației, el este menționat doar ca „politician” și nu este trecut ca membru al consiliului de administrație. Și, deși declarațiile publice ale „Eurasiei” se referă uneori la el ca membru al consiliului de administrație, el este adesea descris și ca „încheind acorduri” cu organizația, ceea ce ar putea implica un anumit grad de separare.

Deși ONG-ul se prezintă drept „apolitic”, raportările financiare ale unor parteneri locali arată fluxuri de bani nedeclarate și plăți către portaluri media obscure care distribuie narațiuni pro-Kremlin, iar legăturile evidente ale „Eurasiei” cu Kremlinul sunt certificate de faptul că președinta consiliului de administrație al ONG-ului este Alyona Arshinova, deputat în Duma de Stat a Rusiei și vicepreședinte al facțiunii de guvernământ Rusia Unită.

Tehnici de manipulare ale ONG-ului „Eurasia”: conferințe, reviste și rețele sociale

„Eurasia” organizează anual conferințe cu tematici precum „Lumea multipolară”, „Identitatea ortodoxă și Eurasia” sau „Pericolul ideologiilor occidentale”, la care participă foști diplomați, preoți ultraconservatori și influenceri locali. În realitate, aceste evenimente au scopul de a legitima o viziune geopolitică bazată pe ideologia eurasianistă, conform căreia Rusia este liderul unei civilizații distincte, aflate în conflict inevitabil cu Occidentul „decadent”.

Pe lângă aceste acțiuni vizibile, ONG-ul desfășoară o campanie online susținută, prin pagini și conturi anonime care difuzează conținut conspiraționist: de la negarea responsabilității Rusiei în invadarea Ucrainei, până la subminarea valorilor europene și promovarea teoriei că românii nu sunt de origine latină, ci de extracție slavă — o temă favorită în discursul propagandistic al unor ideologi ruși.

Recrutare de „intelectuali utili” și cooptarea presei locale

Una dintre strategiile-cheie ale ONG-ului constă în atragerea unor „intelectuali utili” — academicieni, preoți sau jurnaliști locali care participă la evenimente, primesc finanțări pentru lucrări „științifice” sau sunt invitați în emisiuni de televiziune difuzate pe canale obscure de tip „TV Novorossia” sau „Sputnik România”.

În România, potrivit unor surse din Intelligence, cel puțin trei publicații marginale ar fi primit, de/a lungul vremii, sprijin logistic sau financiar pentru a publica materiale semnate de membri ai ONG-ului Eurasia, în care se pune sub semnul întrebării apartenența României la structuri precum NATO sau UE. Aceste materiale ar fi fost ulterior redistribuite pe grupuri de Facebook, Telegram și alte platforme, unde beneficiază de o amplificare coordonată de conturi false.

Deși unele servicii de informații din Europa de Est au semnalat implicarea Eurasia în acțiuni de influență, lipsa unui cadru legal clar pentru controlul ONG-urilor cu finanțare externă lasă spațiu larg pentru manipulare. În România, în ciuda unor interpelări parlamentare privind activitățile organizației, nu a fost deschisă nicio anchetă publică semnificativă.

Când presa devine portavoce cu chitanțier. Complicitate prin ignoranță sau bani?

Revenind la advertorialele de genul celor publicate recent în „Libertatea”, PeScurt.ro, Timp Online și Jurnal de Craiova, trebuie spus că acestea sunt articole publicitare deghizate în jurnalism. Sub aparența unui conținut neutru sau cultural, publicații din România au reușit, în vreme, să disemineze materiale elogioase despre activitatea ONG-ului „Eurasia”, despre „valorile tradiționale euro-asiatice” sau despre „dialogul Ortodoxiei în fața secularismului occidental”.

Analiza acestor materiale arată un tipar clar. Astfel articolele evită orice referire critică la regimul Putin, limbajul este apropiat de cel folosit în platformele de propagandă rusești precum Sputnik sau RT, iar materialele promovează narațiuni anti-occidentale și anti-NATO, învelite într-un discurs identitar și pseudo-academic. Mai mult, unul dintre aceste advertoriale, publicat în 2023 într-un portal regional, vorbea despre „renașterea spirituală a spațiului eurasiatic” și cita pasaje din Aleksandr Dughin fără să menționeze că acesta este unul dintre arhitecții ideologici ai expansionismului rus.

Sursele financiare ale acestor advertoriale nu sunt mereu clare. În unele cazuri, ele sunt plătite direct de „fundații culturale” asociate cu Eurasia. În altele, pot fi rezultatul unor parteneriate editoriale aparent inofensive. Ce este sigur: publicațiile care acceptă să difuzeze aceste mesaje nu respectă, în covârșitoarea lor majoritater, principiile de transparență privind conținutul sponsorizat și nu avertizează cititorii că informațiile provin dintr-o sursă ideologică partizană. Mai grav este faptul că, ulterior, unele dintre aceste materiale au fost redistribuite pe rețele sociale de către conturi false sau de către politicieni locali cu simpatii pro-ruse, în cadrul unei campanii coordonate de amplificare.

De la advertorial la armă informațională

Acțiunile ONG-ului „Eurasia” nu trebuie privite ca un simplu exercițiu cultural. Ele sunt o componentă esențială a războiului informațional dus de Moscova. Într-o perioadă în care România se află la granița unui conflict militar și ideologic de proporții, promovarea fără discernământ a unor entități deghizate în ONG-uri „neutre” contribuie la vulnerabilizarea spațiului public românesc. Presa nu este doar oglinda societății, ci și o linie de apărare. Iar când unii actori media aleg, conștient sau nu, să devină canale de difuzare pentru propaganda rusă, ei nu doar că își încalcă rolul jurnalistic, ci contribuie la slăbirea coeziunii naționale și a rezistenței în fața dezinformării.

ONG-ul „Eurasia” nu este un simplu actor civic, ci parte a unei infrastructuri informaționale rusești care caută să submineze unitatea europeană, valorile democratice și coeziunea regională. Este momentul ca autoritățile, dar și societatea civilă, să analizeze în profunzime aceste infiltrații și să ceară transparență totală în ceea ce privește finanțările, parteneriatele și conținutul editorial.

Pentru că în războiul informațional, adevărul devine prima victimă.

Actualitate, Investigații
advertorial, ano eurasia, eugen cismasu, eurasia, libertatea, propaganda, razboi hibrid, rusia

mai 25, 2025 0 Comentariu
Președintele Gremium România dezminte participarea la protestul suveranist din 26 mai
de Eugen Cișmașu
”Nu o să ne apucăm noi acum să susținem vreo ideologie. Indiferent care ar fi ea, nu ne interesează. Și cu asta basta!”, a anunțat Alexandru Cazan, președintele Gremium Nomads România, clubul moto dominant în țară.

Pe 26 mai 2025, în ziua învestirii lui Nicușor Dan ca președinte al României, sunt anunțate proteste în Piața Constituției din București, mobilizarea cea mai intensă având loc pe TikTok, acolo unde sute de conturi, cele mai multe dintre ele false, promovează apeluri pentru manifestație, unele îndemnând chiar la „revoluție”, lupte de stradă, dezordine socială și atac asupra instituțiilor statului.

George Simion, liderul AUR, a lansat apeluri la „proteste pașnice” pe TikTok și Facebook, însă a anunțat că nu va participa personal, invocând intenția autorităților de a-l aresta, fapt care a alterat și tonul propagării mesajelor prin intermediul rețelelor de socializare.

Informații false pentru ”chemarea la luptă”

În aceste condiții, nota mobilizării generale a căpătat accentele unei pregătiri de luptă în toată regula, însoțită deseori de false garanții la nivel de solidarizare publică. Așa se face că posibilii interesați de manifestare au fost ”asigurați” că motocicliștii, polițiștii, militarii și ciobanii (sic!) se vor alătura, pe 26 mai, reprezentanților AUR, pentru a continua în stradă lupta politică.

Propaganda mistificatoare a așa zișilor suveraniști a fost denunțată, duminică, și de Alexandru Cazan, președintele Gremium Nomads România, clubul moto dominant în țară, după ce o fotografie de grup cu membri Gremium a fost folosită pentru un vizual de propagandă cu informații false. În respectiva postare, aparținând utilizatorului TikTok AndrușcaM., publicul era anunțat că ”Motocicliștii se alătură marelui protest din 26 mai”, urmăritorilor cerându-li-se să fie pregătiți să rupă barajele de ordine.

Cazan: ”Nu ne interesează. Noi suntem un grup apolitic!”

”A postat cineva pe nume Andrușcă, nu știu cine e ăsta sau cine o fi ea, a postat o poză de a noastră și scrie că vom fi la nu știu ce miting din nu știu când mai, cu suveraniști, cu imperialiști, cu capitaliști, cu comuniști, cu naziști și cu nu mai știu ce. Nu ne interesează. Noi suntem un grup apolitic” a replicat, într-o postare pe Facebook, Alexandru Cazan, președintele Gremium Nomads România.

”Pe noi ne interesează pasiunea asta pentru motocicleală. Nu ne interesează politica. Avem printre noi musulmani, avem budiștii, avem creștini, avem, nu știu, zoroastru, krishna. Fiecare cu credința lui, nu ne deranjează, fiecare cu opinia lui politică. Avem în în grupul nostru și suveraniști, și anarhiștii, avem și unioniștii, avem și progresiști, avem și oameni cu idei comuniste și cu idei de extremă dreapta și cu tot felul de idei.

Nu o să ne apucăm noi acum să susținem vreo ideologie. Indiferent care ar fi ea, nu ne interesează. Și cu asta basta! Așa că, cine vede drăcia asta, și ne vede pe noi în poză, să fie sută la sută că nu este postată de noi. Nu ne interesează! Chiar îl rugăm pe Andrușcă să scoată poza și să pună alți motocicliști, dacă știe el alți motocicliști. Nu pe noi”, a mai menționat Cazan.

Cine este liderul clubului moto dominant în România?

Alexandru Cazan este liderul Gremium Nomads România, o filială a Gremium Motorcycle Club, organizație internațională fondată în 1972 în Mannheim, Germania. În România, Gremium Nomads a fost înființat în 2019, sub conducerea lui Cazan, și a devenit rapid unul dintre cele mai mari cluburi moto din țară, cu sute de membri și peste 600 de afiliați prin cluburi suport precum Bad 7, Black 7, Guerilla MC și altele.

Cazan a fost anterior implicat în Chopper Academy, o asociație care reunea diverse cluburi moto din România. Nemulțumit de influența exercitată de Hells Angels asupra noilor cluburi, a decis să înființeze Nomads MC, afiliat la Gremium, pentru a promova o cultură moto independentă și organizată diferit . Președintele Gremium România promovează o politică strictă împotriva consumului și traficului de droguri în cadrul clubului pe care îl conduce, subliniind că astfel de activități sunt interzise. În plus, Cazan a fost implicat în înființarea Black Federation, o federație a cluburilor moto din România care promovează reguli permisive și o cultură moto independentă, fără influența unor organizații externe.

Actualitate
alexandru cazan, gremium nomads romania, motocicliști, propagandă, protest 26 mai, suveraniști

mai 22, 2025 0 Comentariu
Săptămâna uitată. Copiii speciali nu votează, deci nu contează
de Eugen Cișmașu
În 2025, anul în care România a fiert electoral în suc propriu, iar fiecare colț de stradă a fost împânzit cu promisiuni, slogane tip și chipuri zâmbitoare în căutare de voturi, Săptămâna Educației Speciale trece, din nou, nevăzută. Mai bine zis ignorată. Sistematic. Uitarea ei nu e o întâmplare. Este un act de nepăsare cronică, o dovadă în plus că societatea noastră alege, din reflex, să nu privească spre cei care nu se pot apăra singuri: copiii cu nevoi speciale.

Într-o Românie în care se vorbește zilnic despre ”viitor”, acești copii par a nu fi parte din el. În 2025 nu este identificată o “Săptămâna a Educației Speciale” ca o perioadă distinctă în calendarul școlar. Nu există niciun comunicat oficial, niciun mesaj de la Ministerul Educației, nicio conferință de presă, nicio acțiune a autorităților. Doar Facebook-ul mai pune azi puțin suflet. Psihologi, jurnaliști, influenceri, actori, terapeuți, motocicliști, părinți, educatori, toți cei care cunosc, direct sau indirect, greutățile acestei lumi tăcute, încearcă să compenseze absența statului cu empatia lor. Însă oricât de sincere ar fi aceste inițiative, ele nu pot ține locul unei politici publice coerente. Nu pot acoperi tăcerea oficială.

Educația incluzivă e o expresie frumoasă, dar în realitate, în școli, ea se traduce prin improvizație și lipsuri. Lipsă de specialiști, lipsă de formare, lipsă de materiale, lipsă de viziune. Profesorii sunt lăsați să se descurce cum pot. Copiii cu cerințe educaționale speciale sunt integrați doar pe hârtie. Părinții și terapeuții sunt epuizați, umiliți, disperați. Iar statul? Statul a obosit să mimeze interesul. În 2025, anul în care toți politicienii ne promit marea schimbare, nimeni nu a găsit timp pentru acești copii. Nici măcar o postare. Măcar o frază. Măcar un gând.

Și atunci, cum ne comportăm? Cum reacționăm?  Ne prefacem din nou că nu vedem? Ne punem iar mâinile la ochi și ne vârâm degetele în urechi? Așteptăm, poate, să apară din nou un George Simion sau vreun alt tribunist de ocazie care să arunce cuvinte grele, pe post de pietre, și să flageleze public persoanele cu autism, ca și cum ar fi o rușine? Ca și cum a fi diferit înseamnă a fi de condamnat?

Răspunsul la aceste întrebări nu mai poate fi amânat. Nu mai putem tolera pasivitatea. Nu mai putem accepta o societate în care copiii vulnerabili sunt invizibili, iar cei care îi sprijină sunt reduși la ecouri pe rețele sociale. Nu e normal ca lupta pentru dreptul la demnitate al unui copil să se ducă în tăcere, în singurătate, în umbră.

Săptămâna Educației Speciale ar trebui să fie un moment de reflecție colectivă, un moment în care să ne întrebăm ce fel de oameni suntem, ce fel de țară vrem să fim. Dacă alegem să tăcem, tăcerea noastră va deveni complicitate. Dacă alegem să nu vedem, orbirea noastră va deveni politică de stat.

Copiii cu nevoi speciale nu sunt o excepție. Ei sunt parte din noi. Din această țară. Din acest viitor. Nu-i lăsați pe margine. Nu-i faceți să creadă că nu contează. Pentru că într-o zi, va fi prea târziu să ne mai cerem iertare.

Actualitate
autism, eugen cismasu, George Simion, ignoranta, ministerul educatiei, saptamana educatiei speciale, uitare

mai 21, 2025 0 Comentariu
Nu ești muiere, Simioane. Și tocmai asta-i problema…
de Eugen Cișmașu
Nu ești „muiere”. Dar zici că ești luptător. Și împotriva cui lupți tu, Simioane? Că eu n-am văzut decât înfruntări cu jandarmii ori confruntări cu presa, cu democrația, cu franceza ori cu gramatica limbii române. Nu pari că te bați cu adversarii de la PSD. Ci mai degrabă te bați cu ei pe spate. Nu arăți deloc că te bați cu sistemul. Ci mai degrabă că îți bați doar joc de el.

Celebrul G. Simion, românul suprem, patriotul de operetă ce pune semnul egal între marketing și înșelătorie, s-a dat din nou în spectacol, cu o declarație care face ca până și Evul Mediu să-și dorească să se dezică de el. Acest vajnic gladiator de talk-show, un fel de Spartacus de mahala, cu vocabular de galerie și retorică de Inchiziție, ne-a lămurit într-un acces de testosteron involuntar. „Eu sunt luptător, nu sunt muiere”, dixit minitribunul, fardându-se cu praf de virilitate contrafăcută, numai bună de eractat imaginea de sine în ochii altora la ore de prime time.

„Muiere”, deci. Un cuvânt rostit cu dispreț, scuipat parcă între două fumuri de „Carpați” fără filtru și o părere necerută despre ce-i lipsește României ca să fie „mândră”. O sintagmă care, în gura lui Simion, devine sinonimă cu slăbiciunea, lipsa de curaj, de asumare, cu inadecvarea la luptă. O definiție nouă, servită direct din mintea unui personaj ce pare să fi ratat mare parte din lecțiile istoriei, ale biologiei, ale logicii și ale bunului simț.

La români, „muierea” supremă poartă numele de „mamă”. O femeie fără de care Simion nu s-ar fi aflat pe planeta asta, să ne delecteze cu isprăvile sale de gală electorală cu parfum de miting. Fără „muierea” supremă, n-ai fi fost adus pe lume, schimbat, legănat, hrănit, consolat, încurajat, învățat să vorbească. Da, chiar și acele fraze scurte, sacadate, aruncate precum un ciomag cu care își „mângâie” electoratul ca pe un măgar de povară, sunt la origine, posibile, tot datorită unei femei. Una care, probabil, a muncit mai mult decât muncește el într-o sesiune parlamentară, una care l-a iubit și când a greșit, care l-a îmbrăcat de Sărbători și i-a călcat și cămașa cu care a luat, la BAC, 10 la franceză (căci corigența din studioul tv parizian a fost cauzată, știm sigur, de un sabotaj al fierului globalist de călcat).

Simion e bărbatul care a mânjit figurile etalon ale istoriei de propagandă pe pereții sediului de partid. Ștefan și Viteazul sunt pe toate gardurile. Avram Iancu și cu Vlad i-au vândut tricourile pentru care n-a plătit taxe la stat, iar masonul Bălcescu și greco – valahul Mircea cel Bătrân se înghesuie pe vizualurile electorale, stânjeniți de lipsa acelui ceva pe care amândoi l-au iubit peste măsură. „Muierea”.

De ce? Simplu. Pentru că, în mintea lui Simion, istoria românilor este mult prea schematică și confuză pentru a le mai putea include și pe femeile neamului. Pe Ecaterina Teodoroiu, de pildă, căzută pe front în Primul Război Mondial. Cu arma în mână, nu cu părerea-n gură. Pe Regina Maria, care a făcut diplomație la Paris și pansamente pe front, în timp ce bărbații politici se încurcau în propriile orgolii. Pe Ana Aslan, care a reînnoit ideea de bătrânețe demnă și a făcut România cunoscută în laboratoarele lumii. Ori pe Nadia, care a inventat nota 10 când nici măcar tabela nu era pregătită pentru perfecțiune.

Istoria ca istoria, însă ortodoxia? Poftim, Filofteia, care la 12 ani era mai demnă decât mulți aleși. Sau Sfânta Parascheva, căreia i se închină o țară, indiferent de gen, statut sau vot politic. Doar două nume de „muieri” care au suferit în tăcere, luptând până la ultima suflare pentru credință, familie, demnitate.

Nu ești „muiere”. Dar zici că ești luptător. Și împotriva cui lupți tu, Simioane? Că eu n-am văzut decât înfruntări cu jandarmii ori confruntări cu presa, cu democrația, cu franceza ori cu gramatica limbii române. Nu pari că te bați cu adversarii de la PSD. Ci mai degrabă te bați cu ei pe spate. Nu arăți deloc că te bați cu sistemul. Ci mai degrabă că îți bați doar joc de el.

Femeile muncesc cot la cot cu bărbații. De fapt, adesea fac mult mai mult. Fac cariere, cresc copii, gătesc, votează, conduc, creează, învață, îndură durere, pierderi, lipsuri. Suportă inclusiv astfel de declarații, de epitafuri ale rușinii, care le reduc existența la o insultă. Femeile nu sunt opusul curajului, sunt însăși expresia lui. Nu sunt simbolul resemnării, ci modelul de adaptare. Nu sunt mai puțin ambițioase, ci mai puțin recunoscute. Femeile nu sunt „ceva mai slab”, ci acel „ceva” care ține lumea asta cât de cât verticală.

Luptătorule, în spatele ridicolei tale declarații stă, poate, un adevăr incomod: faptul că dicolo de frază  nu se ascunde forță, ci frică. Frica de egalitate, frica de complexitate, frica de umilință, frica de ideea că femeile nu sunt doar „muieri”, ci modele de tărie și noblețe pe care tu, cu toate bravadele și fanfaronadele tale, nu le vei atinge vreodată.

Altfel, a fi „muiere” nu-i o rușine, Simioane. A fi ipocrit și misogin, în schimb, este.

Actualitate
alegeri 20205, ecaterina teodoroiu, eugen cismasu, George Simion, lupta, luptator, muiere

mai 17, 2025 0 Comentariu
Dumnezeu nu are carnet de partid!
de Eugen Cișmașu
Pe la noi, în România, Dumnezeu a început să voteze. Ba chiar mai mult, are preferințe clare, profiluri trasate cu sfințenie și criterii electorale bine conturate. Nu în taină, ci prin document oficial, cu ştampilă duhovnicească și aprobare de la Cancelaria Patriarhiei.

Sună, într-adevăr, aberant, ca un film SF de duzină, produs în Rusia cu buget redus. Însă pelicula și-o ia peste bot de la viață și de această dată. Pentru că, pentru cine a uitat, de câteva duminici face ravagii prin biserici decizia sinodală de anul trecut, prin care conducătorii Bisericii Ortodoxe Române își propagau printre enoriași propria revelație administrativă: credincioșii ar trebui să voteze doar candidați care „apără valorile creștine, susțin familia tradițională, iubesc țara și respectă Biserica”. Adică, cu alte cuvinte, să pună ștampila acolo unde bat tobele AUR.

Circulara de anul trecut le picură-n minți ortodocșilor zece criterii elective cu miros de tămâie și iz de urnă electorală, redactată cu grijă de Sfântul Sinod. Nu-s chiar Tablele lui Moise, dar în România, se pare, sunt la fel de obligatorii, chiar dacă oficial vin cu titlu de recomandare. Documentul nu menționează explicit partidul sau candidatul, dar nici nu trebuie. Profilul ideal seamănă izbitor cu afișele electorale ale unor politicieni care se împărtășesc din Sfânta Rusie și postesc când vine vorba de Bruxelles.

E un paradox românesc delicios: aceeași Biserică ce predică separarea între cele lumești și cele sfinte își trimite, din ce în ce mai vocal, fiii duhovnicești spre cabinele de vot cu indicații prealabile. Nu te mai întrebi „Pe cine să aleg?”, ci „Pe cine ar binecuvânta Prea Fericitul?”, asta în timp ce Dumnezeu, rămas fără adeziune de partid și probabil confuz, încearcă să-și amintească dacă la Cina cea de Taină n-au fost cumva împărțiți și fluturași electorali.

Nu suntem naivi. Nici sfinți. Dar nici orbi. Ceea ce se întâmplă în prezent cu Biserica Ortodoxă Română și felul în care își insinuează influența asupra alegerilor, prin aceste „criterii” formulate cu finețea unui deget în ochi, nu mai e doar o problemă de etică. E o rană deschisă în trupul unei democrații oricum fragile.

BOR nu mai joacă rolul de păstor spiritual, ci acela de regizor ideologic. Sub pretextul apărării valorilor creștine, încearcă să redefinească patriotismul în cheia unui populism cu crucea la gât. În mod bizar, credința este deturnată și ambalată ca armă politică. Nu e vorba doar de Călin Georgescu sau George Simion. E vorba de ideea că poți face propagandă politică de la amvon, invocând Cerul pentru câștiguri pământești.

Dicolo de aceste metehne, însă, cel mai grav lucru este trădarea spirituală a propriilor enoriași. Milioane de români merg la biserică pentru rugăciune, pentru liniște, pentru sens. Nu pentru îndrumare electorală. Nu pentru a li se sugera subtil că există un singur candidat creștin, ortodox și, eventual, dac supraviețuitor, iluminat de mesianismul Estului. Cei care vin cu bucurie la Înviere sau se roagă la icoane nu își doresc o Biserică transformată în PR-ist de partid. O Biserică ce zâmbește binevoitor către politicieni notorii pentru aberații filmate, deliruri dacopate, scandaluri, injurii, manipulări și flirturi cu doctrine periculoase.

Oare când a devenit votul o formă de spovedanie ideologică? Și de ce trebuie votul nostru să se supună pastoralei? Dumnezeu, din câte știam, n-a candidat. Iisus nu s-a prezentat pe liste, iar Duhul Sfânt nu și-a făcut nicicând campanie pe TikTok-urile lui George & Georgescu.

În „recomandările” politicienilor cu stihar și felon nu-i vorba de credință. Ci de manipulare cu odor de tămâie. De un amvon transformat în tribună. De un vot care, speră ei, ar trebui să se nască din frică de păcat, și nu din exersarea liberei conștiinței.

Deci, ce urmează, Preafericite Părinte Daniel? Catehismul Electoral? Liturghia cu secțiune de exit-poll? O Sfântă Euharistie unde, în loc de „Luați, mâncați”, ni se spune „Luați, votați”? Prea Cuvioși și Înalt Prea Sfințiți Păstori ai Neamului Ortodox, ați uitat că Iisus n-a fost uns cu mir în secția de votare? Ați pierdut din vedere faptul că Fiul lui Dumnezeu a umblat printre vameși, și nu printre candidați?

Lăsați-ne urna să ne fie urnă și altarul altar. Ne închinăm, dar nu ne încolonăm. Iar pe Dumnezeu, lăsați-ni-l așa, cum l-am aflat. Fără carnet de partid. Nu pentru că n-ar avea opinii, ci pentru că, spre deosebire de noi, El încă mai crede în cel dintâi dar pe care ni l-a oferit. Liberul arbitru.

Actualitate
adezune, alegeri 2025, alegeri prezidentiale, BOR, calin georgescu, carnet de partid, dumnezeu, eugen cismasu, George Simion, PF Daniel, sfantul sinod

mai 15, 2025 0 Comentariu
„Autiștii” de serviciu versus Mesia de balamuc
de Eugen Cișmașu
Simion nu înțelege. Nu poate. Nu vrea. Dar asta nu-l face doar periculos. Îl face mic. Mic ca o glumă proastă la o înmormântare. Mic ca un om care strigă în gura mare pentru că n-are nimic de spus. Mic ca România pe care o vrea el: o țară fără diferențe, fără întrebări, fără minți altfel.

Într-o lume ideală, copiii ar fi iubiți pentru ce sunt și nu pentru ce vor alții să fie. Într-o lume normală, oamenii ar înțelege că o dizabilitate nu este o vină, ci o diferență, iar diferența nu este o problemă, ci o provocare. Într-o lume ceva mai așezată, un lider politic care strigă „autistule!” într-un microfon nu ar mai apărea a doua zi pe ecranul televizorului, ci pe divanul unui psihanalist sau, în cel mai bun caz, într-o sală de lectură a bunului-simț.

Dar noi trăim în România. În România profundă, cu tricolorul fluturând în colțul gurii și cu Evanghelia ținută în aceeași mână cu toporul, „autist” a devenit noul „dușman de clasă”. Nu ești de acord cu mine? Ești autist. Nu-ți pasă de tradiții? Ești autist. Îți pasă, dar altfel? Tot autist ești. Ai alte priorități decât sfintele rădăcini dacice și sarmalele suverane? Atunci e clar: ești complet dus cu pluta în autismul globalist.

În Occident, dizabilitatea unei persoane este definită ca fiind incapacitatea societății de a se adapta nevoilor speciale ale unui individ. Acolo, adulții se dau la o parte pentru ca un copil să aibă loc să respire. În România familiei tradiționale, un copil cu nevoi speciale este numit, sec, „handicapat”. Sau mai nou, în trendul suveranist, „autist”. Este arătat cu degetul, râs, hulit, marginalizat. Pentru că, nu-i așa, este altfel. Iar prostimea urăște altfelul, pe care nu îl înțelege. Apoi ajunge să-l urască.

Sunt tatăl unui copil autist care, într-adevăr, este altfel. Altfel decât mine, decât mulți dintre voi, și mai ales altfel decât Simion. Care Simion? Cum care? George. Candidatul. Tribunul. Mesia. Președintele. Simbolul care înjură scurt, birjărește, ceea ce este mai presus de puterea lui de înțelegere. Simion, acest apostol al grosolăniei patriotarde, acest poet al sloganelor fără verb, care s-a trezit, într-o zi ca oricare alta, să explice lumea în termenii pe care-i cunoaște: dușmani și prieteni, români buni și trădători, patrioți și… „autiști”. Ați auzit bine. Autiști. Așa a numit el, cu jovială brutalitate, oponenții politici, jurnaliștii, vocile critice sau chiar oameni care pur și simplu au avut curajul să spună că lumea nu e doar alb-negru, iar patria nu e doar un câmp cu oi și un cod QR de vot.

Să ne înțelegem: nu-l acuz pe George Simion că nu înțelege autismul. Nici n-ar avea cum. Este un fenomen subtil, delicat, care cere empatie, răbdare și o minimă lectură serioasă. Cum să ceri așa ceva unui om care confundă patriotismul cu agresivitatea și iubirea de țară cu lovele de la ruși, via Lulea?

Dar îl acuz, și o fac cu toată gravitatea, că banalizează o suferință, că ridiculizează un diagnostic, că transformă un om, o viață, într-o insultă de campanie. Și mai ales că a făcut posibil că un astfel de show monstruos să se producă în aplauzele din partea unei turme căreia i s-a spus, de atâtea ori, că „altfel” înseamnă „dușman”.

România nu e pregătită pentru diferență. Nu a fost niciodată. Pe evrei i-am scuipat în spate și i-am trimis la moarte-n gulaguri. Pe romi i-am condamnat mai întâi la ghetorui, ca să avem mai târziu de unde să-i emancipăm cu bani de la Europa, evident, contra voturi. Pe homosexuali i-am demonizat. Pe copiii cu dizabilități îi punem în camerele din spate, ca pe lucrurile pe care ne e rușine să le arătăm musafirilor.

Și totuși, România se laudă că iubește copiii. Îi iubește când sunt buni la olimpiade, când recită poezii cu Mihai Eminescu, când flutură steagul în costume naționale și fac liniște când vorbește Simion. Dar când unul dintre ei e „altfel”? Atunci e o problemă. Atunci devine autist. A se citi: incomod, diferit, greu de gestionat. A se exclude.

Pentru mulți dintre noi autismul rămâne din păcate o rușine. Și e suficient să vezi câți părinți își scot cu forța copiii din magazin, atunci când aceștia îndrăznesc să se exprime în felul lor, atrăgând priviri înfricoșate, sau disprețuitoare. Și-atunci, vă întreb, nu cumva suntem toți, într-o formă sau alta, niște autiști emoționali? Pentru că, vorba aia, ce e autismul dacă nu incapacitatea noastră de a înțelege lumea celorlalți?

Simion nu înțelege. Nu poate. Nu vrea. Dar asta nu-l face doar periculos. Îl face mic. Mic ca o glumă proastă la o înmormântare. Mic ca un om care strigă în gura mare pentru că n-are nimic de spus. Mic ca România pe care o vrea el: o țară fără diferențe, fără întrebări, fără minți altfel.

Marele paradox este că tocmai un copil autist m-a învățat ce înseamnă să vezi lumea cu adevărat. Să o vezi cu ochii unui om care nu minte niciodată, care nu joacă roluri, care nu manipulează. Asta e diferența dintre copilul meu și George Simion: unul comunică greu, dar e sincer. Celălalt comunică mult, dar fără să spună nimic cu adevărat.

Într-o lume normală, oamenii ca Simion ar fi contraziși, ridiculizați, marginalizați. La noi, sunt invitați la microfon. Dar poate că vina nu e a lui. Ci a noastră. Că-i dăm voie.

Actualitate
alegeri, autism, autisti, balamuc, dizabilitate, eugen cismasu, George Simion, mesia

mai 10, 2025 0 Comentariu
Suverani în genunchi! România versus iluzia libertății de a alege
de Eugen Cișmașu
Suveranismul românesc nu e un proiect, e o poveste de adormit electoratul. Un calmant ideologic pentru cei obosiți de complexitatea lumii moderne. Și, poate cel mai grav, este o punte periculoasă către influențe ostile, care știu exact ce butoane să apese într-o țară în care emoția bate tot. Iar când emoția este manipulată, suveranitatea e primul lucru care moare. În tăcere și în genunchi. Sau în aplauze…

Într-o lume globalizată, în care interdependențele economice, politice și militare au devenit reguli ale supraviețuirii și ale jocului internațional, suveranismul a deveni cea mai seducătoare himeră a războiului hibrid cu care imperiile răului își curtează, în fază de preludiu, țintele de expansiune. În special pentru națiunile mici, care își așteaptă rândul la cuvânt printre uriașii sistemului global, suveranismul apare ca o promisiune de demnitate, de autonomie, de întoarcere la o mitologică vreme când acestea ”erau stăpâne la ele acasă”. Dar ce se întâmplă când această dorință interesat inseminată este confruntată cu realitatea dură a geografiei și a istoriei?

Să luăm exemplul României, țară care, de-a lungul veacurilor, prin provinciile sale, nu a fost niciodată cu adevărat suverană, ci mereu a oscilat între sferele de influență ale Marilor Puteri. De la dominația otomană la protectoratul rusesc, ori de la tutela austro-ungară, prin influența franco-germană interbelică, către deceniile irosite sub cizmă sovietică, de la adăpostirea sub umbrela strategică a SUA la integrarea în structurile comunitare europene, istoria României este o succesiune de repoziționări forțate de împrejurări. O sumă de legitimări ale hegemonilor vremelnici, pe care românii și le-au asumat, atenție, având iluzia libertății de a alege, nu din proprie voință, ci din lipsă de putere.

Există în România o formă ciudată de amnezie geopolitică, amestecată cu o autosuficiență de mahala care, periodic, împreună, mixate cu ignoranța proverbială a băștinașilor, produc câte o efuziune patriotardă. La televizor, pe rețelele sociale, în Parlament, în cârciumi și pe marginea șanțului, același refren: „Să fim suverani! Să ne luăm țara înapoi!”. Dar când au devenit provinciile românești „o țară” și când aceasta a fost cu adevărat „a noastră”?

Istoric vorbind, Moldova, Ardealul și Țara Românească au avut destinele unor oameni născuți cu chirie în camerele unui apartament răsărit între Imperii. N-au fost niciodată suverane. S-au situat mereu pe un culoar de trecere sau la o intersecție pentru interesele altora. Și-au târât demnitatea între ciocanul otoman și nicovala țaristă, între halebarda austriacă și biciul sovietic, iar după 1918, ajunse ”o singură Țară” tocmai prin grația puterilor europene slăbite de război, s-au așezat smerite la masa occidentală, cu o expresie ușor pierdută, neștiind dacă această pronie chiar li se cuvenea sau doar au fost băgate, interesat, în seamă.

Azi, suveranismul sună bine în campanii electorale și în meme-uri cu daci digitalizați. În practică însă, el e doar o mască sub care stă o societate sfâșiată între două instincte: unul visceral, afectiv, care se agață de simboluri, și altul pragmatic, care știe că fără NATO și UE am fi o frunză în bătaia furtunii rusești. Și tot azi, din păcate, primul instinct urlă mai tare.

Cu un popor care și-a aflat trecutul din Povestirile Istorice ale lui Dumitru Almaș sau din filmele de propagandă ale lui Sergiu Nicolaescu, și cu o masă de alegători pentru care Mihai Viteazul are barba lui Amza Pellea iar legionarii ”paraipani” privirea lui Gheorghe Dinică, România de azi este ținta perfectă pentru suveranismul de import rusesc. E obosită de sărăcie, frustrată de promisiuni neîmplinite și are un sistem imunitar civic extrem de slăbit. Propaganda suveranistă, cu iz de samagon și icoană, se infiltrează cu ușurință în orice nație care învață istoria după ureche și politicul din bârfe. În acest climat, ideea că „străinii ne conduc” prinde repede rădăcini. Degeaba explici că fondurile europene au construit drumuri, spitale, școli. Emoția bate rațiunea. Iar „colonialismul UE” e un slogan mult mai simplu de digerat decât „fonduri structurale nerambursabile”.

Dar ce ar însemna, concret, să fim „suverani”, așa cum intoxică trompetele propagandistice rețelele sociale? Să ieșim din Uniunea Europeană și să producem propriile noastre microcipuri și avioane? Să renunțăm la scutul de la Deveselu și să ne apărăm cu buzduganul strămoșesc? Să rupem cu Occidentul decadent și să ne închinăm Estului mesianic? Pentru că, să nu ne amăgim, suveranismul promovat azi în România nu e unul de tip elvețian sau norvegian. E o păcăleală cu borș rusesc. Nu suveranitate autentică, ci o capcană geopolitică, în care cel care vrea să ne mai „elibereze” o dată, ne va fura, din nou, și ceasul, și femeia și cheia de la beci.

Realitatea, cum spuneam, e că această formă de suveranism nu vine cu vreun plan economic, ci cu o mitologie primitivă. Nu propune o strategie de dezvoltare, ci o revenire la glie, la tradiție, la sarmale și icoane, la caftitul copiilor și nevestei cu parul și la uciderea porcului cu cuțitul în gât. Nu produce industrie, ci produce dușmani: Bruxelles, Soros, multinaționalele, vaccinul, Occidentul în general. Nu construiește nimic, ci dinamitează tot ce mai ținea firav țara asta în echilibru: educația critică, încrederea în instituții, colaborarea transnațională.

În aceste condiții efectul asupra societății este devastator. România este mai divizată ca oricând. Avem o clasă urbană pro-europeană, digitalizată, cu valori moderne, și un bazin rural tradiționalist, rigid și nu conservator, hrănit zilnic cu informații toxice. Nu mai există consens nici măcar pe întrebările fundamentale: cine suntem, ce vrem, încotro ne îndreptăm? Iar în această confuzie identitară, apare oportun suveranismul ca refugiu, ca balsam pentru eșecul colectiv.

Ce nu ne spun predicatorii suveranității este că libertatea absolută a unei țări mici nu există. Suveranitatea în secolul XXI nu înseamnă izolare, ci abilitatea de a-ți afirma interesele într-o lume în care toți sunt conectați. A fi suveran azi înseamnă să negociezi inteligent în cadrul alianțelor, nu să urli patetic că „nu ne mai vindem țara”, în timp ce o abandonezi, bucată cu bucată, manipulării emoționale și prostiei organizate.

Adevărul, oricât de greu de digerat, este că România nu își permite luxul suveranității absolute, cum nu și l-a permis niciodată în istoria sa. Nu am avut și nu avem nici acum infrastructura, economia, armata, sistemul educațional sau resursele umane pentru a sta în picioare singuri, într-un colț de hartă unde istoria nu are niciun respect pentru neputință. Dar avem, în schimb, o capacitate infinită de a ne minți frumos.

Suveranismul românesc nu e un proiect, e o poveste de adormit electoratul. Un calmant ideologic pentru cei obosiți de complexitatea lumii moderne. Și, poate cel mai grav, este o punte periculoasă către influențe ostile, care știu exact ce butoane să apese într-o țară în care emoția bate tot. Iar când emoția este manipulată, suveranitatea e primul lucru care moare. În tăcere și în genunchi. Sau în aplauze…

Actualitate
alegeri, alegeri prezidentiale 2025, eugen cismasu, iluzie, libertate, romania, suverani, suvernism

mai 9, 2025 0 Comentariu
Troica Putin – Georgescu – Simion, sau președintele cu trei capete al ”României Curate”
de Eugen Cișmașu
Trei oameni, trei direcții de acțiune – mitul salvatorului providențial, antiglobalismul de vitrină și disprețul față de instituțiile europene și occidentale – un sigur rezultat: o Românie de poveste, în care locul lui Făt – Frumos poate fi luat, din 2025, de Balaurul cu Trei Capete.

Deși în campania prezidențială George Simion încearcă să se prezinte drept un suveranist modern, un lider „al poporului” cu discurs curat, energie de stradă și susținere în zonele cu acoperire conservatoare din Europa și Statele Unite, ecourile masei, la nivel de efort electoral, nu fac decât să sublinieze, în spatele candidatului AUR, tot mai vizibil, silueta lui Călin Georgescu, fostul „expert ONU”, cu simpatii pro – ruse declarate și o reputație profund controversată.

Legătura dintre cei doi nu este nouă. AUR l-a promovat pe Georgescu ca posibil premier în 2021, iar acesta a fost pentru o perioadă imaginea ideologică a partidului: un „gânditor” care oferea o bază pseudo-academică retoricii populiste. Deși ulterior a fost marginalizat oficial, Georgescu a rămas un reper în mediile naționaliste care gravitează în jurul lui Simion, și a revenit brusc ca și rampă, după alegerile anulate din decembrie 2024, candidatul AUR asumându-și o adevărată luptă de stradă pentru a susține cauza pionului putinist șlefuit vreme de un deceniu, la Viena.

Simion a marșat pe oportunitatea preluării, în folos electoral, a curentului de simpatie generat artificial, prin manipulare, de către trolii Rusiei, pentru Călin Georgescu, trecând cu vederea faptul că această asociere îl va afecta în cel puțin trei moduri:

1. Decredibilizare internațională: Figura lui Georgescu, amplu promovată de canalele de propagandă ale Kremlinului, precum Sputnik, este o vulnerabilitate majoră într-un context regional în care Rusia e percepută ca agresor, Simion ajungând să fie perceput ca un „cal troian” al intereselor estice.
2. Înstrăinarea votului moderat: Alegătorii conservatori, dar neextremiști, sunt tot mai atenți la trecutul și la rețeaua de influență a candidaților. Un Simion legat de Georgescu nu poate convinge o clasă medie dezamăgită, dar încă ancorată în democrație occidentală.
3. Incoerență ideologică: Simion încearcă acum să-și cosmetizeze imaginea, dar trecutul recent cu Georgescu contrazice această repoziționare. Orice mesaj despre „România curată” se lovește de contradicția fundamentală: cum poți reprezenta viitorul când te-ai legitimat printr-o figură a trecutului conspiraționist?

În politică, nu doar cu cine ești acum contează, ci și cu cine ai fost văzut când ai pornit la drum. Iar în cazul lui Simion, Georgescu este o companie greu de uitat. Practic, umbra lui Călin Georgescu nu mai este doar un ecou doctrinar, ci a devenit o adevărată piatră de moară electorală care îl trage pe George Simion într-o zonă de neîncredere. Georgescu e un personaj pe cât de eclectic, pe atât de evanescent. Când pare ecologist preocupat de soluri, când profet al suveranismului carpato – danubiano – pontic. Într-o țară bântuită de fantoma “vremurilor bune”, el a devenit un avatar al nostalgiei, dar nu al unei nostalgii lucide, ci al uneia viciate, în care Ceaușescu era suveran, poporul era “în genunchi dar vertical”, iar agricultura bio încă nu se contaminase cu realități fiscale.

Azi, prin legăturile sale, dovedite de serviciile secrete și sancționate de Curtea Constituțională, Georgescu îi anulează lui Simion imaginea de exponent al naționalismului românesc, transformându-l în simplu instrument, și contrapunând candidatului pro – european Nicușor Dan o construcție deloc subtilă, ce poartă amprentele unei alianțe ideologice și strategice cu ecouri din Est: o troică informală alcătuită din Vladimir Putin, Călin Georgescu și liderul AUR.

Formularea ar părea forțată, dar numai la prima vedere. Putin nu candidează, firește, dar influența Kremlinului în regiune, prin canale de propagandă, finanțări obscure și rețele de influență, este o realitate geopolitică. Călin Georgescu, cu declarații publice de admirație față de Putin și apariții elogioase în presa rusă de stat (Sputnik, RT), a fost și încă este un vector al acestor idei în România. Iar George Simion a fost cel care l-a promovat pe Georgescu ca posibil prim-ministru, legitimând astfel o parte din discursul acestuia, ajungând apoi să i se alăture fățiș și să reia promisiunea predării șefiei de guvern după primul tur al alegerilor din această lună.

Ce unește această „troică”? Trei direcții clare: antiglobalismul de vitrină, transformat în pretext pentru izolaționism și resentiment național, disprețul față de instituțiile europene și occidentale, prezent în discursurile ambilor români și cultivat strategic de propaganda rusă și mitul salvatorului providențial, o figură masculină, autoritară, „curată” și „neînfricată”, care promite ordine într-o lume „vândută străinilor”.

Ceea ce face cu adevărat periculoasă acestă „troică” este tocmai capacitatea sa de a seduce, cu promisiuni goale și idealuri false, un public frustrat, dezamăgit de clasa politică. Deja avatar perfect al unui nou tip de impostură publică, una care se hrănește din criza de încredere, din nevoia de mituri și din ignorarea voită a adevărului, troica Putin – Georgescu – Simion este o construcție oficială, care funcționează pe bază de simboluri, reflexe și narațiuni comune. Și dacă electoratul nu va fi atent, acest eșafodaj pseudo-patriotic ar putea deschide ușa unor influențe externe ce nu au nimic de-a face cu interesul național.

România nu își poate permite un președinte care joacă într-un scenariu scris la Moscova și regizat de umbrele trecutului.

Actualitate
alegeri 2025, alegeri prezidentiale, calin georgescu, George Simion, putin, romania curata, troica

mai 8, 2025 0 Comentariu
De ce nu voi vota, pe 18 mai, George Simion…
de Eugen Cișmașu
Azi România are nevoie de calm. De construcție. De repere. De o dreaptă autentică, care nu confundă valorile conservatoare cu isteria și tradiția cu intoleranța. De lideri, nu de agitatori la umbra trolilor cu pantaloni roșii. De conducători care știu că forța nu stă în vocea ridicată, ci în tăcerea bine asumată.

Sunt dintre aceia care nu se mai regăsesc în nimic din ce înseamnă astăzi „mainstream politic”. Nu visez la revenirea social-democrației cu iz de FSN, nu tresar la sloganurile liberalilor îmbătrâniți în privilegii și nici nu aștept salvarea dinspre Bruxelles sau dinspre progresismul globalist care ne cere, aproape ritualic, să renunțăm la tradiții, la identitate, la bun-simț.

Nu, nu sunt „de stânga”, și nici complexitatea conceptului de „dreaptă reflexă” nu am reușit, deocamdată, să o pătrund. Sunt, dacă vreți, un om care își dorește normalitate. Un om care, pe 18 mai, nu ar vota cu candidatul AUR, însă nu neapărat pentru ceea ce înseamnă omul Simion, ci mai degrabă pentru ceea ce s-a dezvoltat în jurul lui, în ultimii ani.

Am înțeles, și chiar respect, nevoia unei alternative. România are nevoie disperată de o ieșire din bucla neîncrederii cronice, a complicității instituționale și a promisiunilor expirate. Dar între a cere o schimbare și a o înlocui cu suma unor live-uri haotice, regizate pe Facebook, e o distanță pe care-o simt extrem de dificil de traversat. Dacă aș mai adăuga și demența delirantă a spectrului numit Călin Georgescu, mai că aș umple cu mine antipersonal întreaga punte, de teamă ca nu cumva, vreodată, curiozitatea să mă îmbie să o iau la pas.

George Simion nu este un accident politic, ci un simptom. El este imaginea răspunsului visceral, emoțional, gălăgios, al unor pături sociale ignorate și pauperizate constant în șapte cincinale de ”democrație”. Este răspunsul furiei și al frustrărilor acumulate de cei pe limba cărora guvernările de până în prezent nu au avut vreme să vorbească. Problema este că în locul unui proiect coerent, din zona autointitulată ”naționalistă” primim doar zgomot, circ și amenințări, și nu oferte decente, raționale și oportune. În locul unei mișcări reformatoare, ”grație” lui Georgescu, ne alegem doar cu un fan-club imprevizibil, agresiv, uneori de-a dreptul periculos. Iar călare pe acest val de nemulțumire, spuma oprobiului catalizat, în laboratoarele SVR, de muscalii lui nea Călin, îi terfelește lui George Simion costumul impecabil de lider, croșetându-i doar o salopetă de vremelnic agitator.

Susținătorii lui Simion nu sunt, în marea lor majoritate, oameni cu care poți purta o conversație calmă despre viitorul țării. Sunt impulsivi, de multe ori violenți, complet lipsiți de nuanță. Argumentul le e străin, gândirea critică le e suspectă, iar orice opinie diferită e considerată de ei trădare. Se hrănesc din indignare, se adapă cu ignoranță și ar da totul jos, fără a produce nimic care să umple golurile, doar pentru a experimenta voluptatea bolnavă a victoriei pumnului.

Nu e nevoie să fii vreun progresist militant ca să te temi de acest tip de toxicitate colectivă. Și da, o spun limpede: nu mă regăsesc nici în tabăra multiculturalismului și a diversității impuse cu aplauze, și nici în marșul identitar orchestrat cu pancarte și sloganuri fundamentaliste. Nu cred în ideologia sexomarxistă, care încearcă să anuleze orice reper clasic, dar nici în teatrul ieftin al unei „Românii Mari” reinventate de Putin, pentru TikTok, cu degetul său mic cu unghie lungă numit Călin Georgescu.

Problema cu George Simion sunt tocmai oamenii de care s-a lăsat înconjurat. Și nu doar atât, ci și reprezentat, ba chiar impersonat. Oameni care nu vor de fapt să schimbe sistemul – ci doar să fie în fruntea lui. Oameni care nu sunt reformatori, ci doar oportuniști cu fler. Ticăloși fără viziune, dar cu microfon și misiune, care nu propun soluții, ci caută țapi ispășitori pentru eșafodul însângerat, menit să sature mulțimea cu circ, câtă vreme e atât de goală cămara cu pâine.

Azi cel puțin, România are nevoie de altceva. De calm. De construcție. De repere. De o dreaptă autentică, care nu confundă valorile conservatoare cu isteria și tradiția cu intoleranța. De lideri, nu de agitatori la umbra trolilor cu pantaloni roșii. De conducători care știu că forța nu stă în vocea ridicată, ci în tăcerea bine asumată.

Azi cel puțin, George Simion nu e acel lider. Nu pentru că ar fi prea radical, ci pentru că încă se dovedește a fi, pe fond, influențabil, manipulabil, superficial. Iar eu, unul, nu mai am timp de superficialități.

Actualitate
18 mai, alegeri prezidentiale, aur, candfat, costin georgescu, eugen cismasu, George Simion, putin, romania, rusia, vot