Autor: Eugen Cișmașu

noiembrie 30, 2025 0 Comentariu
Armată de mituri cu stea roșie. 81 de ani de celebrare a Oștirii Române după calendar sovietic.
de Eugen Cișmașu
România are nevoie de o Zi a Armatei care să fie a României, nu a „Armatei Populare” create la Moscova. Are nevoie de repere curate, de un trecut asumat, nu de moșteniri otrăvite. Are nevoie de demnitate, nu de comemorarea unei ”eliberări” care a adus cu sine o nouă ocupare. Și mai ales, are nevoie de curajul de a spune lucrurilor pe nume, fără teamă că se supără cineva, undeva, într-un departament de relații publice.

Există în memoria colectivă românească niște cute vechi, lăsate de propaganda comunistă, care, spre deosebire de asfaltul din Slobozia, nu se repară niciodată. Unele sunt benigne, dar altele sunt atât de adânc impregnate încât continuăm să venerăm cu o seninătate aproape înduioșătoare, după decenii de ”liber la gândire”, repere goale de conținut sau confecționate pentru a servi unor interese vremelnice.

Una dintre aceste borne prefabricate poartă numele, pompos și ”istoric”, de 25 Octombrie, Ziua Armatei Române. Iar dacă te întrebi cum a ajuns această dată să fie ”sfântă”, răspunsul e simplu: a fost decretată, pur și simplu, printr-un act de putere al Republicii Populare Române. Nu în 1944, când, în febra ”eliberării”, 23 august a devenit și prima sărbătoare de facto a unei Armate care ”întorcea armele” întoarsă cu cheia de la Est. Nici în 1947, când România devenea oficial stat comunist. Nu. Ci în 1959, prin Decretul nr. 381, la 14 ani după război, când deja Stalin murise, armata era sovietizată până în șuruburi, iar propaganda avea nevoie să lustruiască un mit care să nu deranjeze prea mult Marele Frate de la Răsărit.

Cum am ajuns să avem o Zi a Armatei cu certificat de naștere sovietic

Înainte de 1959, comuniștii români, la ordinul lui Stalin, stabiliseră deja o altă ”sărbătoare militară” oficială, înaintea amintitului 23 august din 44. Este vorba de 2 octombrie, dată marcată cu roșu în calendarele Armatei din 1951. De ce 2 octombrie? Pentru că în acea zi a anului 1943, Stalin aprobase formarea, pe teritoriul URSS, a Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, prima structură militară ”populară”, adică un nucleu de ostași români capturați, puși laolaltă cu trădătorii, apoi instruiți, controlați, ideologizați și trimiși să lupte, de către Armata Roșie, împotriva propriilor frați.

Așadar, în 1951, românii erau chemați să sărbătorească nu armata lor istorică, ci divizia creată de ocupantul militar sovietic. Era culmea obedienței.

În 1959, însă, comuniștii de la București au simțit nevoia unui mic ”rearanjament”. 2 octombrie era prea strident, prea vizibil ”făcută la Moscova”. Trebuia ceva nu neapărat foarte românesc cât mai ales ceva tolerabil pentru Kremlin. Iar soluția de compromis a venit: 25 octombrie 1944, așa zisa ”eliberare a ultimei palme de pământ românesc”.

Ce dacă această ”eliberare” fusese, în fapt, opera strategilor Armatei a 40-a sovietice, care au împins ca și carne de tun, în focul luptelor, Armata a 4-a română, abia reîntoarsă din prizonieratul politic al zilei de 23 august? Ce dacă, după 25 octombrie 1944, Transilvania a intrat oricum sub administrație militară sovietică până în martie 1945? Ce dacă România, în timp ce recupera nordul Transilvaniei, preda rușilor Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța? Nimic din toate acestea nu conta. Propaganda avea nevoie de o zi ”acceptabilă”.

Și iată-ne, peste 81 de ani, tot acolo: sărbătorind un compromis ideologic, nu o reală izbândă românească.

”Eliberarea ultimei palme”? Care ”palmă”? A cui ”eliberare”?

Istoriografia comunistă a turnat ani de zile beton peste o narațiune idilică: că la 25 octombrie 1944 România s-ar fi regăsit întreagă și suverană.

În realitate teritoriul eliberat era preluat imediat sub administrația militară sovietică, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, acele părți de țară pentru care România intrase, inițial, în război, au rămas pierdute, Armata Română era subordonată total Armatei Roșii, soldații români murind cu miile în operațiuni dictate de sovietici, adesea cu armament și logistică minimală iar ”eliberarea Careiului” rămâne în analele militare, în primul rând, o victorie a Armatei a 40-a sovietice, care avea ordinul strategic, resursele și dreptul de comandă.

Când spui aceste lucruri azi, în 2025, încă se găsesc persoane indignate: ”Cum adică fals istoric? Așa am învățat la școală!”.

Exact asta este problema: așa am rămas să învățăm, pentru că nimeni, nici măcar acum, nu are curajul să schimbe o mitologie impusă de un regim odios, dar aplicată cu fidelitate de autoritățile „democratice” de azi.

Ce ar însemna o Zi a Armatei cu adevărat românească?

Dacă am avea puțin respect față de propria istorie, și măcar o brumă de coloană vertebrală civică, am abandona fără regrete data de 25 octombrie, născută din combinații politice sovieto – comuniste.

Alternativele sunt multe și legitime. Enumerăm doar trei:

1. 24 noiembrie – Actul de naștere al Forțelor Terestre Române

La 24 noiembrie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna actul prin care erau unificate armatele Moldovei și Țării Românești, luând naștere Statul Major al Forțelor Terestre. Aceasta este data reală a apariției Armatei Române moderne.
Nu sovietică, nu comunistă, nu ideologizată.
Ci românească.

2. 6 august – Victoria de la Mărășești (1917)

Ziua în care Armata Română a oprit, eroic, ofensiva germană. Ziua în care a răsunat „Pe aici nu se trece!”. Dacă avem o zi care să merite cu adevărat închinare, aceasta este.
Nu pentru că au vrut sovieticii, ci pentru că a vrut istoria noastră.

3. 10 mai – Ziua Independenței și a Regalității

Independența României a fost proclamată tot de Armata Română, prin sacrificiu direct pe câmpul de luptă, în războiul în care rușii erau prea ocupați să se ascundă pe fundul tranșeelor în vreme ce oastea lui Carol I, întemeietorul României moderne, lua cu asalt redutele otomane.
O altă dată cu fundament, cu miez, cu demnitate.

De ce nu se schimbă nimic?

Pentru că suntem ancorați încă într-un reflex comod. ”Așa am învățat… așa rămâne”. De parcă istoria ar fi o parcare cu abonament, nu un adevăr viu care trebuie corectat atunci când este falsificat.

Autoritățile actuale, indiferent de culoarea electorală, perpetuează aceleași festivisme, aceleași coroane depuse la aceleași momente fixate de propaganda sovieto – comunistă. E mai simplu să citești un discurs scris de altcineva decât să înfrunți realitatea istorică. E mai comod să perpetuezi mituri decât să intri în conflict cu inerția instituțiilor.

Recurs la istorie!

România are nevoie de o Zi a Armatei care să fie a României, nu a „Armatei Populare” create la Moscova. Are nevoie de repere curate, de un trecut asumat, nu de moșteniri otrăvite.

Are nevoie de demnitate, nu de comemorarea unei ”eliberări” care a adus cu sine o nouă ocupare. Și mai ales, are nevoie de curajul de a spune lucrurilor pe nume, fără teamă că se supără cineva, undeva, într-un departament de relații publice.

Dacă vrem cu adevărat să ne respectăm Armata, pe cei care au luptat și au murit pentru România, haideți să o facem prin adevăr, nu prin mituri. Prin istorie, nu prin clișee. Prin recuperarea identității reale, nu prin menținerea decorului moștenit din manuale roșii.

A venit timpul să ieșim de sub pătura groasă a propagandei ruso-imperiale, care ne-a intoxicat deopotrivă trecutul și prezentul. Timpul revenim la istoria de substanță, la faptele reale, la simbolurile autentice ale neamului românesc.

Timpul să le spunem copiilor noștri, cu capul sus: ”Azi e Ziua Armatei Române tocmai pentru că așa a vrut istoria aia pe care atâtea generații de cotropitori au vrut s-o falsifice.”

Actualitate
eugen cismasu, fals, istorie, mostenire, rusia, sovietici, ziua armatei romane

noiembrie 5, 2025 0 Comentariu
Jilavele. Profesorul acuzat de hărțuire sexuală, dat afară de la catedră!
de Eugen Cișmașu
Acuzat de părinții mai multor eleve ale Școlii Gimnaziale Jilavele de comportamente neconforme cu calitatea de cadru didactic, profesorul Dan Miclea, fost consilier județean PSD și ulterior politician ALDE și Pro România, a fost dat afară de Consiliul de Administrație al școlii, după ce semnalele de presă ale Radio Campus, Barikada.ro și Antena Stars au determinat o reacție coordonată a Inspectoratului Școlar Județean Ialomița și a Poliției și Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni.

În luna septembrie, părinții a șapte eleve de la Școala Jilavele au depus plângere la poliție, susţinând că profesorul care predă istorie, geografie și sport la clasele fiicelor loc le-ar fi adresat injurii copilelor. Potrivit reclamanților, unele fete au fost ținta unor comentarii cu tentă sexuală din partea dascălului sau chiar ar fi fost atinse în moduri nepotrivite, presupusele abuzuri întâmplându-se în timpul anul scolar trecut. Demersul petenților ar fi fost determinat de faptul că, la deschiderea noului an scolar, părinții au fost șocați să îl revadă pe profesor la catedră, temându-se că abuzurile ar putea continua.

După ce Poliţia a început o anchetă sub coordonarea Parchetului Urziceni iar unitatea de învățământ l-a suspendat pe profesor de la catedră, Inspectoratul Școlar județean Ialomița a anunțat faptul că, la data de 31.10.2025, Consiliul de administrație al Școlii Gimnaziale Jilavele a hotărât desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al profesorului Miclea Dan.

”Faptele sunt întemeiate și au fost săvârșite cu vinovăție”

Inspectoratul Şcolar Judeţean Ialomiţa a dispus verificarea aspectelor semnalate prin efectuarea unor inspecții tematice, înregistrate cu nr. 10905/21.08.2025 şi nr. 12071/11.09.2025, care au vizat situaţiile petrecute la Școala Gimnazială „Căpitan Aviator Constantin M. Cantacuzino” Jilavele.

La data de 21.08.2025, IȘ] Ialomiţa a emis ordin de serviciu pentru efectuarea unei inspecții tematice la unitatea de învățământ menţionată, în vederea verificării aspectelor semnalate în petiție. În acest sens, la data de 22.08.2025, o echipă de inspectori şcolari s-a deplasat la şcoală pentru realizarea verificărilor necesare. In urma inspecției tematice, s-a recomandat constituirea unei comisii de cercetare disciplinară la nivelul unității de învățământ, cu atribuţii de analiză şi documentare a evenimentelor semnalate.

Ulterior, în baza cercetărilor efectuate de comisia de cercetare disciplinară și a şedinţei Consiliului de administraţie al Şcolii Gimnaziale „Căpitan Aviator Constantin M. Cantacuzino” Jilavele din data de 30.10.2025, prin adresa înregistrată la IȘJ Ialomiţa cu nr. 14749/31.10.2025, unitatea de învățământ a comunicat următoarele: „În urma cercetării disciplinare efectuate și în conformitate cu prevederile legale aplicabile, rezultă că faptele descrise în petiția nr. 51/20.08.2025, formulate împotriva cadrului didactic, sunt întemeiate. Consiliul de administraţie apreciază că faptele descrise în sesizare au fost săvârşite cu vinovăţie de către cadrul didactic Miclea Dan.” De asemenea, prin aceeași adresă (nr. 14749/31.10.2025), Inspectoratul Şcolar Judeţean Ialomița a fost informat că, la Jilavele, Consiliul de administrație al Școlii a hotărât desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al profesorului Miclea Dan.

Inspectoratul condamnă…

”Inspectoratul Şcolar Judeţean Ialomița condamnă ferm orice faptă care contravine normelor etice şi deontologice ale statutului cadrului didactic şi care aduce atingere integrităţii beneficiarilor direcţi ai actului educațional„ se arată într-o adresă formulată, în data de 4 noiembrie, de către Inspectrul General Adjunct Marian Baboi, cel care anunță faptul că ”asigurarea unui climat educaţional sigur, echitabil şi respectuos, precum şi protejarea integrității fizice şi psihice a elevilor, reprezintă priorități fundamentale ale instituţiei”…

Actualitate
abuz, acuzat, dan miclea, dat afara, eugen cismasu, hartuire sexuala, jilavele, parchetul urziceni, profesor

noiembrie 1, 2025 0 Comentariu
Solidaritatea lui Țintă: 50 de lei și o palmă pe obrazul demnității
de Eugen Cișmașu
Există o categorie specială de oameni în Parlamentul României. Nu sunt eroi, nici genii, nici măcar politicieni în sensul clasic al cuvântului. Sunt emanații ale micimii, oameni pentru care un vot de 10% în plus la indemnizația persoanelor cu handicap grav devine motiv de deșartă laudă de sine, aplauze imaginare și statusuri triumfaliste pe Facebook.

În tiparul acesta se înscrie și deputatul Ștefan Țintă, un domn care pare convins că a scris o pagină de istorie socială cu majuscule. Din nefericire, adevărul e altul. Istoria lui Țintă se scrie cu litere mici, șterse și murdare de ipocrizie.

Deputatul Țintă, vizibil emoționat, a anunțat că a votat cu sufletul pentru această „măsură istorică”. Zece procente! Adică, atenție, cincizeci de lei! Sub doi lei în plus pe zi pentru o persoană care trăiește captivă într-un scaun rulant, într-un pat, sau între pereții indiferenței sociale, în timp ce statul român își face poze cu „solidaritatea”. Un mic gest omenesc făcut din burta unui sistem care mestecă milioane și le scuipă în conturile clientelei de partid. Iar domnul Țintă, dezvoltator imobiliar, comerciant de gresii și faianțe, proprietar de afaceri, terenuri și influență, a simțit nevoia să ne spună public că a votat „cu grijă și respect”. Ce frumos! Ce mișcător! Ce poezie de beton turnat peste rușine!

Dacă am radiografia-o sub aspectul impactului lunar, isprava deputatului ialomițean e de-a dreptul covârșitoare. Din sporul de demnitate al lui Țintă, un adult cu handicap grav își poate asigura o ”plasă” cu 1 litru de ulei, 1 kg de zahăr, 1 kg de făină, 10 ouă, 1 pâine și un pateu, pentru aparținător, pe drumul spre casă. Total: 49 lei și o lacrimă. Sau și-ar putea lua un tricou chinezesc de la ”Asia Shop”, ori maxim 3 blistere de Nurofen. De-un tuns la frizeria din cartier nu i-ar ajunge decât dacă ar scoate spălatul din ecuație.

Pe zi, ”respectul” lui Țintă arată și mai penibil. Un covrig. Simplu. Fără susan. Sau 200 de grame de parizer. O sticlă de apă ”la jumate” sau o lumânare numai bună de aprins la biserică, în sănătatea ”domnului parlamentar”.

Îngrozitor? Nu. Pentru domnul deputat Țintă, cei nici 2 lei pe zi sau cei 50 de lei pe lună sunt o victorie a omeniei. E dovada clară că „statul nu-i uită pe cei vulnerabili”, deși, în realitate, are grijă să-i țină exact acolo unde ”trebuie”.  Umili, dependenți, captivi în cifre mici și vorbe mari.

Ironia e că, în aceeași zi în care domnul Țintă își scria postarea plină de lumină socială, la bufetul din Parlament nota de plată pentru un prânz modest sărea bine de indexarea pentru oamenii cu handicap grav . Într-o singură zi de mâncat la cantina democrației, un deputat „înghite” la o masă bonusul lunar al unui om care se luptă, în tăcere, să supraviețuiască.

Altfel, domnul deputat Țintă, cu un portofoliu imobiliar solid și o avere de milioane, postează pe rețelele sociale ca un veritabil apostol al grijii față de semeni. Ne spune că “este important să fim solidari”. Dar solidaritatea, în viziunea sa, are valoarea a ”două șaorma cu de toate”. E un exercițiu ieftin de imagine, o lacrimă artificială scursă pe cămașa scumpă a unei indiferențe perfecte, într-o lume în care un metru pătrat de apartament costă cât indemnizația pe un an și jumătate a unei persoane cu handicap grav, iar o masă de prânz la restaurant echivalează cu opt creșteri “istorice”, votate cu mândrie.

Cincizeci de lei, domnule Țintă, nu schimbă vieți. Nu cumpără demnitate. Nu repară handicapul moral al unei clase politice care se pozează în salvator al celor pe care, de fapt, îi condamnă la mizerie. Cincizeci de lei sunt o insultă elegant ambalată într-o hârtie de vot, o palmă simbolică pe obrazul tuturor celor care încă mai cred că România are inimă, trăind în lumea celor care confundă mila cu politica socială, cinismul cu empatia și PR-ul cu patriotismul.

50 de lei sunt o rușine. Un scuipat în obrazul celor care trăiesc în tăcere, cu durere, în dependență totală de un stat care îi folosește drept decor electoral. Sunt un mărunt gest contabil care nu schimbă vieți, dar se vor a spăla imagini de parlamentari.

Cei 50 de lei ai dumitale, domnule Țintă, nu sunt o victorie. Sunt un monument al disprețului cu față umană. Un soclu al ipocriziei, turnat în cimentul gros al politicii românești, în vârful căruia străluciți voi, generoșii, în timp ce aruncați, cu zâmbetul pe buze, încă o palmă pe obrazul demnității.

Actualitate
demnitate, eugen cismasu, indemnizatie, indexare, persoane cu handicap, solidaritate, stefan tinta

octombrie 16, 2025 0 Comentariu
Liviu Mihaiu și jurnalismul de gherilă putinistă. Slavă soldatului sovietic de sub icoana Elisabetei Rizea
de Eugen Cișmașu
La 80 de ani de la crimele Armatei Roșii împotriva Europei de Est, „jurnalistul de gherilă” Liviu Mihaiu găsește cu cale să glorifice, pe Facebook, soldatul sovietic eliberator. Da, același soldat care a adus comunismul pe tancuri, a violat, a deportat, a ucis, a incendiat țări întregi și a lăsat în urmă un continent schilodit moral, economic și uman.

Culmea ironiei, Mihaiu face această apologie pe facebook, sub icoana transformată în cover a Elisabetei Rizea din Nucșoara, simbol al suferinței și rezistenței naționale, luptătoarea înfometată, batjocorită, schingiuită, și închisă de comuniștii instalați la putere tocmai de eliberatorii sovietici ai lui Moș Gherilă cu bonetă de presă.

Ce poezie sinistră a contradicției! Ce spectacol grotesc al ipocriziei în variantă digitală!

Gherila de tastatură și icoana de decor

E greu să-i faci pe alții să înțeleagă ce înseamnă „jurnalism de gherilă” când tu nu faci decât să copiezi texte de propagandă sovietică de pe canalele Sputnik ori de pe conturile trolilor și să le înșiri pe Facebook, cu aerul unui disident romantic. Dacă e gherilă, e gherilă hibridă, made in laboratoarele GRU. Dacă e jurnalism, e doar decor, un rest de prestigiu de altădată, agățat de rama unei icoane, în căutarea propriei busole morale.

Cu gravitate de tribun sovietic, Mihaiu reproduce un text a cărui abjecție capătă relief furuncular în coliziunea sa cu realitatea: „Azi regimul lui zdrelenschi îl preaslăvește pe criminalul nazist Bandera, în timp ce distruge orice amintiri ale ostașilor sovietici care au eliberat Ukraina de sub ocupația nazistă… și interzice pe marii clasici ruși Tolstoi, Pușkin, Dostoievski, Ceaikovski și alții…”

Omul confundă cu bună știință o rezistență la imperialismul cultural rus cu „interzicerea clasicilor”. Iar soldatul sovietic, acela care a „eliberat” prin execuții, violuri și teroare, devine din nou erou în discursul unui intelectual român care postează printre icoane.

Să te ascunzi sub chipul Elisabetei Rizea e o rușine, nu o protecție

Să te adăpostești sub imaginea Elisabetei Rizea și să glorifici Armata Roșie e ca și cum ai picta o seceră și un ciocan pe zidul unei biserici și ai spune că o faci din respect pentru Dumnezeu. Elisabeta Rizea a fost închisă și torturată de regimul comunist instaurat de sovietici. A murit cu credința neclintită că nu a luptat în van împotriva răului roșu. Iar azi, un domn cu aer de boem revoltat o folosește pe post de ramă decorativă pentru o postare de tip „Putin cu suflet”.

Cine are curajul să-i spună lui Mihaiu ce insultă comite? Că între Rizea și soldatul sovietic nu există punte de dialog, ci o prăpastie de sânge și suferință? Că tocmai icoana sub care se ascunde îl acuză?

Apologia sovietică, ultimul refugiu al imposturii morale

Nimic nu e mai trist decât un intelectual care confundă echilibrul cu trădarea memoriei. Să spui că „ostașii sovietici au eliberat Ucraina” fără să pomenești de Holodomorul lui Stalin, care a depopulat țara mitraliată sistematic astăzi de Putin, ucigând între 3,5 și 5 milioane de oameni, e o crimă împotriva adevărului. E ca și cum ai ridica o statuie unui piroman pentru că și-a stins, între două case incendiate, țigara, pe marginea unei scrumiere.

În Ucraina, Ungaria, Basarabia, în Bucovina, în Polonia, în Cehoslovacia și în România, „eliberatorii” lui Mihaiu au ars biblioteci și biserici, au omorât țărani, au deportat familii întregi în Siberia, au furat până și ceasurile de pe mâinile copiilor morți. Dar în universul jurnalismului de guerilă, toate astea sunt detalii „de nuanță”, sacrificii colaterale în slujba unei mitologii reciclate de propaganda rusă.

Când se stinge conștiința, rămâne doar stilul

Liviu Mihaiu nu mai este jurnalistul rebel din anii ’90, ci doar un ecou obosit al unei epoci care nu mai există. E „gherilă” fără cauză, „dizident” fără sistem, „rebel” fără risc. Și, mai grav, e român fără memorie.

Când glorifici ocupantul și te ascunzi sub chipul celei care a luptat împotriva lui, nu mai e vorba de opinie, ci de parodie morală.

Iar dacă Elisabeta Rizea ar fi trăit, poate că i-ar fi spus, simplu, cu vocea ei blândă dar neînduplecată: „Băiete, mergi cu Dumnezeu! Pe tine te-a eliberat Armata Roșie și de suflet și de conștiință…”

Actualitate
comunism, elisabeta rizea, eugen cismasu, gherila, gherila putinista, icoana, jurnalism, livu mihaiu, rezistenta

octombrie 8, 2025 0 Comentariu
Slobozia, locul unde legea e refren fals, iar Poliția, un taraf cu epoleți
de Eugen Cișmașu
Cineva, cândva, ar trebui să scrie o baladă despre cum se face justiție la IPJ Ialomița. O baladă tristă, în care versurile se pierd printre cafele reci, dosare prăfuite și declarații citite cu gura plină de clătite în birourile Inspectoratului. O baladă despre cum legea e vioară, iar polițiștii sunt muzicanți de ocazie. Nu metaforic, ci literalmente.

Căci nu ne mai miră nimic după ce am aflat că responsabilul cu ancheta în cazul elevului bătut până la desfigurare în fața Colegiului Național „Mihai Viteazul” ar fi un lăutar cu epoleți care, la final de săptămână, schimbă procesul-verbal pe partitură și tastatura pe arcuș sau microfon. Cum să n-o lălăi cu anchetele când tu îți dai cu părerea despre lege și despre consistența dosarelor între două sârbe și-un „Of, viața mea”?

Cazul copilului bătut în fața liceului de un derbedeu protejat de angajații IPJ Ialomița nu e doar o rușine locală. E o fotografie fidelă a sistemului care s-a învățat să asiste impasibil, să temporizeze, să tergiverseze. Pentru că Poliția din Slobozia, în loc să ancheteze un caz de violență brutală, a preferat, în stilul clasic al păcii de duminică, să organizeze o “împăciuire” între mama victimei și făptașul recidivist, adus de mână de o persoană fără vreo calitate legală. Nici avocat, nici tutore, nici părinte, dar cu suficient tupeu cât să-i explice mamei, în prezența unui pluton tolerant de purtători de uniformă, că “tinerii mai greșesc”.

Așa, în loc de lege, am avut un fel de șuetă de scară de bloc, cu replici de genul “hai să ne înțelegem ca între oameni”, în vreme ce Poliția Slobozia a fost acolo. Ca un spectator la propria incompetență. Ca un câine bleg care latră la umbră și se retrage în cușcă atunci când vine furtuna și se lasă cu deranj la starea de confort.

Să nu ne mirăm prea tare. Într-un județ în care șeful IPJ s-a internat, o săptămână, la Psihiatrie, și și-a mai luat și 10 zile de concediu medical pentru ”Tulburări Anxioase”, este legitim să ne întrebăm dacă nu cumva depresia s-a cronicizat și s-a extins în tot Inspectoratul. Pare că uniformele se țin între ele ca la terapie de grup: „Ce simți azi, colegule?” „Simt că n-am chef să anchetez.” „Perfect, nici eu. Hai la o țigară să-ți zic cât le-am luat la ăia cu nunta de sâmbătă, de la Amara…”.

Depresia instituțională e contagioasă. La fel ca indiferența.

Între timp, băiatul de 16 ani, victimă într-o scenă care ar fi trebuit să zguduie un oraș, nu a primit niciun sprijin oficial. Nici din partea dirigintelui, nici din partea directorului Colegiului Național „Mihai Viteazul”, nici din partea Inspectoratului Școlar Județean. Tăcere. Complicitate prin absență. Toți s-au făcut că plouă. Poate fiindcă, la Slobozia, ploaia de pumni se consideră, probabil, “incident izolat”. Poate fiindcă la Colegiul Național “Mihai Viteazul”, instituția care ar trebui să formeze caractere, s-au format doar reflexe de mușamalizare.

Și nu e prima dată. Țineți minte cazul elevei filmate în timp ce era bătută pe holurile aceluiași Colegiu Național „Mihai Viteazul”? Acel clip care a circulat, blurat, prin telefoanele unui întreg județ? Ce s-a întâmplat după? O anchetă? O sancțiune? Vreo exmatriculare? Nici vorbă. Nimieni, nicio instituție școlară sau administrativă nu ne-a cerut imaginile pentru a stabili și sancționa vinovații. În schimb, la liceu s-a convocat un “consiliu” cu părinții, care au decis în unanimitate că nu violența e problema, ci faptul că s-a filmat. Să nu mai filmăm, deci. Să nu mai arătăm, să nu mai vorbim, să nu mai deranjăm.

Școala a devenit un ring de box acoperit cu un covor persan. Pumnul se șterge discret, victima e rugată să nu facă scandal, iar presa e tratată ca inamicul public numărul unu.

Asta e morala Sloboziei educate: dacă ești bătut, taci. Dacă vezi, nu filma. Dacă ești polițist, mimează ancheta. Dacă ești profesor, scrie maxim o notă la catalog, nu o plângere penală.

Între timp, pe birourile din Inspectoratul Județean de Poliție, hârtiile foșnesc ca frunzele toamna. Responsabilul cu ancheta își drege vocea, își mai aduce aminte de o melodie și, poate, într-o pauză de inspirație, mai completează o frază la dosar: „Agresiune minoră între elevi, cauze necunoscute, continuăm verificările.” Să nu-i deranjăm, totuși. Poate sunt obosiți. Poate încă se reface colectivul după valul de depresie. Poate urmează o horă de închidere a dosarului.

Când copilul tău e bătut în fața unui liceu de elită, iar statul te invită la “împăcare”, nu mai e o știre. E o palmă pe obrazul nostru colectiv. Dar noi, ceilalți, ce facem? Ne mai prefacem că trăim într-un județ normal? Într-o comunitate unde legea funcționează?

Sau acceptăm că aici, în Ialomița, bătaia nu e o infracțiune, ci o formă de pedagogie populară, iar poliția e doar un taraf de serviciu, cu epoleți și partitură.

Actualitate
colegiul national mihai viteazul, elev batut, epoleti, eugen cismasu, poliția, slobozia, taraf

octombrie 8, 2025 0 Comentariu
“Ciclonul Urban SA”, un potop de facturi cu aromă de hazna și garnitură de pretexte ude
de Eugen Cișmașu
Să trăim și să facturăm! Așa pare să sune motto-ul cumetriei edilitare de la Slobozia, oraș care, la fiecare ploaie mai serioasă, se transformă într-un acvariu municipal cu pești locali convertiți în dezvoltatori imobiliari, rațe rătăcite între urnele de vot și o masă amorfă de cetățeni uzi, care înoată spre serviciu.

Luna aceasta, însă, spectacolul urban a fost și mai pestriț. La chemarea întru salvarea de imaginarul Ciclon n-au mai venit doar pompierii locali, obosiți probabil de atâta bălăceală, ci și salvatorii de la Mureș și Cluj! Da, ați citit bine, pompierii ardeleni, care au trecut Carpații cu motopompele, să salveze Ialomița de la înec.

Pe scurt, Slobozia a fost salvată de Transilvania. Eroii noștri locali, cei de la Urban, s-au retras în buncărele de pe Facebook, cu deviza „nu-i vina noastră, e a Barbarei”. Iar de acolo, de pe pagina de Facebook, finul lui nașu ne mai și avertizează că ce e rău nici n-a-nceput. Cu alte cuvinte, Ciclonul, acest nou bau-bau meteorologic, a devenit explicația universală pentru orice dezastru: de la canalizări colmatate și până la prețurile din facturi. Ciclonul e agresorul, iar ei sunt doar niște victime neînțelese, care facturează și se roagă să se oprească norii. Barbara aia, imaginară, dar cu forță de PR cât o campanie electorală, care a dat peste Slobozia exact ca adevărul peste administrație. Neașteptat și devastator.

Una peste alta, în timp ce Urban facturează la metru cub și încasează la secundă, ploaia a făcut ce știe mai bine: a arătat adevărata dimensiune a infrastructurii slobozene Canalizarea, această minune a civilizației urbane, s-a dovedit încă o dată a fi mai degrabă o rețea de muzee subterane, cu țevi istorice, unele din perioada când se credea că apa merge singură la vale și nu trebuie ajutată.

Și uite-așa, între un ciclon fictiv și o factură reală, Slobozia se scufundă încet, dar sigur, în apa propriei incompetențe. Pompierii din Cluj pompează, cei din Mureș aspiră, iar conducerea Urban SA dă refresh la explicații. În tot acest timp, administrația Potor se uită la cer. Nu după ploaie, ci după inspirație. Și respirație. Căci Slobozia, așa udă, pute și mai urât. Nu doar la propriu, ci și la figurat. Pute a scuză oficială, a incompetență reciclabilă și a comunicate scrise în birouri uscate, departe de bălțile care inundă cizmele oamenilor.

De azi, cineva ar trebui să-i scuture pe cei doi cumetri de la Primărie și Urban și să le spună că orașul nu mai e nevoie de piste de biciclete ci de canale navigabile. Căci, dacă mai vine în mod real și ciclonul, vom putea traversa Bulevardul Matei Basarab cu bărci pneumatice procurate din fonduri europene. Dar nu vă faceți griji, dragii noștri abonați! Urban a anunțat că „răul abia începe”. E reconfortant, totuși, să știi că plătești o factură lunară pentru a fi informat că sfârșitul lumii e programat și indexat la metru cub.

Altfel, cu inputul de forțe din Ardeal, stăm fără grijă. Dacă mai vine o ploaie, sigur ajunge și un convoi de pompieri din Maramureș, poate chiar din Bucovina, să ne scoată apa dintre bolarzi. Căci solidaritatea interjudețeană e mare mai ales când canalizarea ni-i atât de mică…

Și, până la urmă, cine mai are nevoie de infrastructură, când ai explicații? Cine mai are nevoie de drenaj, când ai ciclon? Că doar Slobozia, orașul cu pretenții europene și canalizare medievală, e mereu pregătită: nu pentru ploaie, ci pentru live-uri pe Facebook și conferință de presă.

În octombrie, în capitala Ialomiței, singurele lucruri care curg sigur sunt facturile și mandatul lui Potor. Slobozia pute, dar administrația miroase a parfum scump. ”Eau de Incompetență”, cu note fine de ciclon inventat și un damf persistent de obrăznicie.

Actualitate
adrian stoicescu, alexandru potor, ciclon, romania te iubesc, slobozia, urban sa

septembrie 16, 2025 0 Comentariu
PNL a decis! Peiu, un autostopist politic, la șefia liberalilor ialomițeni!
de Eugen Cișmașu
Apariția lui Adrian Peiu în vitrina liberală nu e rezultatul vreunei revelații ideologice, ci al unei regii cinice, cu regizori de lux. De ce tocmai Peiu? Simplu: pentru că e perfect de manevrat. Un tip fără bazin electoral, fără o echipă reală în spate, cu un trecut plin de găuri și contradicții, ideal ca să fie tras pe sfoară la nevoie și scos din scenă cu aceeași ușurință cu care a fost adus. Un lider de carton, ușor de tăiat, ușor de reciclat.

PSD-ul lui Marian Pavel și liberalii centrali, cu Secretarul General Dan Motreanu pe post de dirijor și abilii jucători de culise Cazacu și Tinel coborâți pe scenă, par să fi decis că PNL Ialomița, în actuala sa structură, nu mai trebuie condus, ci suprimat.

La butoane e pregătit să fie montat nimeni altul decât Adrian Peiu, auristo-sos-liber-schimbistul de serviciu, un autostopist politic cu CV-ul plin de autogoluri, expulzat la propriu, în această vară, de Diana Șoșoacă, din partidul care l-a făcut senator pe motive de algoritm.

Cu alte cuvinte, liberalii ialomițeni sunt nevoiți să își ia adio de la ultima fărâmă de speranță întru redresare, pregătindu-li-se un șef de decor de talk-show, un politician obscur, de gargară, reciclat de pe marginea drumului politic, numai bun de jucat în sforile PSD-ului prieten pe persoană fizică al puciștilor de după draperii, sau ale oricărui partid oferă mai mult cu o funcție.

Motreanu, Bolojane, Thuma, bravo, reformatorilor! Ăsta da liberalism made in PSD!

În Ialomița, PNL nu a murit, dar “salvatorul” este pregătit

Colapsată electoral de prestațiile jenante ale propriilor conduceri centrale și de reușitele pesedistului Marian Pavel, cel care, înainte de alegerile locale, aproape a lăsat PNL-ul fără primari la Ialomița, formațiunea a acuzat din plin eșecul electoral pe linie din 2024. Faptul în sine a atras tot felul de amatori de revenire în prim-planul politicii liberale locale, care mai de care mai conectați cu vremelnicii lideri naționali ai unui PNL prizonier al propriei neputințe politice. De la începutul anului în curs, zvonurile interesate îi vehiculau, pe rând, când pe primarul de Ion Roată, Marinică Cazacu, când pe șeful APIA, ex deputatul Gheorghe Tinel, când pe un eventual interpus al acestora, pentru preluarea frâielor partidului la Ialomița. În paralel, criza de parlamentari PNL, și exodul de senatori și deputați SOS, POT și AUR către PSD sau către pseudo grupul de ”independenți”, au creat pretextul perfect, pentru cei care doreau preluarea frâielor liberale în Ialomița, să creioneze planul preluării organizației de către un ales național pe listele altui partid, nu oricare, ci unul aflat deja în relații excelente cu ”regizorii”.

Personajul perfect pentru acest rol s-a dovedit a fi tocmai Adrian Peiu, cel care azi, oportun și pragmatic politic, se scontează că ar putea să le ofere liberalilor, în Parlament, minim un vot, la vremuri de restriște, contra unei funcții în partid și a unei poziții eligibile pe listele electorale ale anului 2028.

Deși îl cunosc, și știu bine că nu pot pune bază pe el nici măcar cât poate fi creditată o prognoză meteo de azi pentru finalul primăverii viitoare, liberalii vor decide mâine, într-o ședință de Birou Politic Național, dacă tocmai Adrian Peiu, omul care a transformat naveta politică într-o profesie de sine stătătoare, cel care  ar fi fost ministru plin, ba chiar și secretar de stat la Eternitate, dacă ar exista vreodată un minister al rătăciților prin partide, e cel mai bun să îi reprezinte în Bărăgan.  

De la debutul electoral sub culorile unui PNȚCD mort de 16 ani, prin ALDE și Pro România, către tribuna AUR, unde și-a închipuit că face revoluție cu douăzeci de lozinci aruncate pe liveuri de Facebook, și până la ușa trântită în nas de propria șefă, Diana Șoșoacă, traseul lui Peiu e de manual. Un manual de categoria „cum să-ți bați joc de orice ocazie politică”.

Acum, minunea liberală din Ialomița îl așteaptă cu covorul roșu. Nu de altceva, dar când PSD-ul și prietenii săi conjunctural îți pun pe masă soluția, ești obligat s-o accepți, chiar dacă seamănă cu o ciorbă reîncălzită. Iar liberalii ialomițeni, în loc să caute antidot, stau cuminți, cu lingura în mână.

Portretul unui autostopist politic de carieră

Dar cine e omul politic Adrian Peiu? Pe scurt, un etern călător pe marginea șoselei politice, cu degetul mare ridicat, așteptând să-l ia cineva la ocazie. Alaltăieri cu PLR (ați auzit de partidul ăsta?), PNȚCD, ALDE și Pro România, ieri cu AUR și cu SOS, iar acum, culmea ironiei, chemat de liberali să facă figurație într-un film regizat la sediul PSD.

Cariera lui electorală seamănă cu o comedie neagră, în patru acte. 2016, PNȚCD Urziceni. Prima încercare de a fi cineva: 126 de voturi, adică 1,95%. Practic, rudele, prietenii și vecinii. Dacă mai scotea câteva voturi și de la proprietarii de jocuri de noroc din municipiu, trecea de pragul psihologic de 2%.

2020, Pro România. Peiu schimbă tricoul și încearcă din nou. De data asta obține 246 de voturi. Un progres de 120 de voturi în patru ani, o performanță demnă de rubrica „Știați că, uneori, unele performanțe sunt imposibile?”. Dacă mai candida 80 de ani, ajungea să bată primarul.

2024, rampa SOS – Șoșoacă. Proaspăt exmatriculat din AUR, Peiu abandonează cursa pentru Primărie la Urziceni și plimbă poza cu Șoșoacă prin tot județul. Rezultatul: 215 voturi pentru candidata sa la Urziceni și 4.232 de voturi pentru ”Peiu, omul Șoșoacei” la Consiliul Județean.

Adrian însă nu disperă. Targetul său sunt parlamentarele, alegeri de pură comedie în Bărăgan. De ce? Pentru că, în Ialomița, niciun partid parlamentar nu a reușit să treacă pragul coeficientului județean (38.664 voturi). Așa că mandatele s-au dat la redistribuire iar unul dintre ele a aterizat, la Senat, printr-un accident cosmic, la lista SOS, unde Șoșoaca de polipan trasă pe șosele cu Dacia 1300 adunase 9.918 voturi, adică aproape un sfert din pragul electoral! Peiu a ajuns senator nu pentru că l-a vrut electoratul, ci pentru că algoritmul electoral a avut chef să mai ia o dată ideea de reprezentativitate la mișto.

Cu alte cuvinte, dacă urna ar fi fost o tombolă de bâlci, Peiu ar fi câștigat ursulețul de pluș nu pentru că a nimerit ținta, ci pentru că vânzătorul a vrut să scape de marfă.

Cu aerul său de politician care îți vorbește ca să se audă singur, de personaj de talk-show care dă din mâini, rotește ochii, schimbă trei subiecte pe minut și la final te întrebi: „Ce-a vrut, de fapt, să spună?”, Peiu a demonstrat un an mai târziu că pentru el nu ideologia contează, ci important e să bifeze apariția, să existe în cadru, să rămână în viață prin zgomot. Fapt pentru care, după un început de mandat de câteva luni în care, conform propriilor declarații, ”s-a învârtit” prin Senat, Peiu s-a învârtit și de-o excludere din partidul al cărui simbol îl făcuse senator.

Și iată cum, cu CV-ul său politic care arată ca o fișă de penaltiuri ratate, omul care intra mereu pe teren cu alt tricou de joc și reușea, invariabil, doar să alunece pe minge și să-și facă echipa de râs, Adrian Peiu, un fel de „doctor” în eșecuri electorale, este promovat acum ca specialist în resuscitarea unui partid care abia mai respiră.

Curriculum-ul social al unui liberal de ocazie

De mâine, destinele liberale de la Ialomița pot ajunge pe mâna lui Adrian Peiu, un personaj care și-a clădit cariera profesională ca într-un serial cu episoade scurte și haotice. Nicio slujbă n-a rezistat, dar CV-ul îi e plin de titluri pasagere: lucrător comercial în Urziceni, secretar general la clubul de fotbal AFC Unirea Valahorum Urziceni, „profesor” de fotbal pentru copii, manager de firmă cu pretenții în Hunedoara, membru în Consiliul de Administrație la Societatea Națională de Închideri de Mine Valea Jiului, director și șofer la o societate de pază, antreprenor de păcănele și pariuri sportive.

Un CV scris pe principiul „astăzi aici, mâine altundeva”. De fapt, singurul fir roșu constant pare să fi fost problema datoriilor: venituri poprite, debite neachitate, unele confirmate de instanțe. Ca prin minune, aceste datorii nu apar în declarațiile de avere ale ultimilor ani, unde, în schimb, câștigurile din jocuri de noroc sunt trecute la loc de cinste.

Așa aflăm că senatorul Peiu a fost, în 2024, mai degrabă un jucător profesionist la păcănele decât un om politic. Conform propriei declarații de avere depuse în ianuarie 2025, a câștigat 51.474 lei net din pariuri și jocuri de noroc, în timp ce salariile și indemnizațiile oficiale abia dacă au însumat 7.000 de lei. Cu alte cuvinte, omul care urmează să fie înscăunat la PNL Ialomița nu a trăit din idei sau proiecte, ci din „noroc chior” la aparate și bilete de meci.

Un partid în comă politică urmează să fie resuscitat, așadar, de către un senator-parior, un lider improvizat, căruia viața i-a trecut la rubrica „experiență” exact ceea ce ar face orice investitor serios să fugă: combinații ratate, datorii neplătite și jackpot-uri întâmplătoare.

Orchestra din culise și aplauzele la scenă închisă

Ca și concluzie, putem spune că nimic nu e întâmplător în politica locală. Iar apariția lui Adrian Peiu în vitrina liberală nu e rezultatul vreunei revelații ideologice, ci al unei regii cinice, cu regizori de lux. De ce tocmai Peiu? Simplu: pentru că e perfect de manevrat. Un tip fără bazin electoral, fără o echipă reală în spate, cu un trecut plin de găuri și contradicții, ideal ca să fie tras pe sfoară la nevoie și scos din scenă cu aceeași ușurință cu care a fost adus. Un lider de carton, ușor de tăiat, ușor de reciclat.

Merită adăugat faptul că toate cele trei personaje ialomițene, mai sus enumerate pe post de ”păpușari” ai acestei situații, Marian Pavel, Marinică Cazacu și Ghorghe Tinel, au dezavuat oficial ideea de a fi în vreun fel ”combinatori” determinanți ai prezentei situații de fapt din PNL Ialomița. Mai mult, fostul deputat liberal Gheorghe Tinel a și precizat că are încredere totală în decizia forurilor superioare ale partidului și că, din punctul său de vedere, Peiu reprezintă un plus foarte necesar partidului în aceste momente.

Pariul nostru în aceste condiții? PNL Ialomița va deveni un simplu apendice al PSD, cu o organizație pusă la punct cu știrea oamenilor lui Pavel și cu un „lider” de paradă. Practic, liberalii care au mai rămas vor începe de mâine, în Ialomița, să aplaude orchestra, în timp ce vor fi scoși, unul câte unul, de pe scenă.

Actualitate
adrian peiu, autostopist, eugen cismasu, grigore adrian peiu, Ialomita, pnl, Senator, sos

septembrie 4, 2025 0 Comentariu
Obligatoriu voluntar! Simion vrea educație cu rugăciune și fanfară
de Eugen Cișmașu
După ce l-a ”aflat” cu venerație pe geto – gurul Călin Georgescu, seria revelațiilor mistice continuă pentru George Simion. Șeful AUR a descoperit în pragul debutului de an școlar, cu aerul unui elev corigent la franceză dar care a inventat apa caldă, că salvarea școlii românești nu stă în manuale coerente, profesori motivați sau infrastructură decentă, ci în solemnul moment al intonării imnului și al rostirii rugăciunii „Tatăl Nostru” înainte de ore.

Viziunea lui Simion e simplă: elevul, cocoșat de ghiozdan și amețit de lipsa laboratoarelor funcționale, va prinde brusc aripi dacă, înainte să înceapă tabla înmulțirii, înalță ochii spre taboul cu Mult Iubitul Conducător și cântă fals, dar patriotic, despre „reDeșteptarea României”.

Sună familiar, nu? Nu mai devreme de acum 4 decenii, nu aveam voie să începem a împleti pănușa de porumb la Lucru Manual fără să intonăm balada celor „Trei culori”, în vreme ce portretul Tovarășului, atârnat deasupra tablei, ne privea cu o tandră vigilență de big brother carpato-danubiano-pontic. Ceea ce se numea atunci „formarea omului nou” revine astăzi în straie aurite: formarea „cetățeanului conștient de rădăcinile sale istorice și spirituale”. Aceeași supă reîncălzită, doar că schimbăm portretul lui Ceaușescu cu icoana lui Georgescu. Sau Simion, că nici nu se mai știe de la o săptămâna la alta…

Dar partea cea mai savuroasă a acestei inițiative nu e nici nostalgia după uniformizarea comunistă, nici ridicolul momentului solemn la ora opt dimineața, ci contradicțiile textului legislativ. Într-un paragraf, tonul e cazon: „Se impune cu necesitate reintroducerea unor practici educaționale menite să formeze cetățeni conștienți…”. Adică ordine de la centru, marș militar, fără comentarii. În paragraful următor, însă, totul devine duios: „Rugăciunea are caracter voluntar și reflectă respectul deplin pentru libertatea de conștiință.” Cu alte cuvinte: e obligatoriu, dar doar dacă vrei. E impus, dar „liber consimțit”. Exact cum, pe vremuri, aderarea la UTC era „opțională”, dar lista celor care „refuzau” nu rămânea niciodată goală.

Această schizofrenie legislativă nu e întâmplătoare. Ea oglindește perfect mentalul colectiv pe care AUR îl mângâie pe creștet: o societate care vrea, simultan, ordine și libertate, tradiție și modernitate, naționalism rigid și libertăți occidentale. Vrem să fim și fiii patriei care cântă la unison, și indivizi cu libertate absolută de conștiință. Rezultatul? O bâlbâială ridicolă, demnă de Caragiale, unde „se impune voluntar” și „obligatoriu facultativ” devin norme de viață publică.

Să nu ne amăgim: astfel de inițiative nu sunt despre educație, ci despre spectacol. Nu despre rezolvarea crizei școlii, ci despre adormirea spiritului critic. În loc de profesori plătiți decent, avem rugăciuni colective. În loc de manuale actualizate, avem fanfaronadă patriotică. Și, firește, în loc de gândire critică, avem recitarea sincronă a dogmei. Căci un copil care începe ziua cu o rugăciune impusă „voluntar” va fi mult mai docil atunci când i se va cere, peste ani, să închine ode oricui va mai fi atârnat pe pereți.

În fond, România rămâne campioana paradoxurilor. Vrem o școală europeană, dar cu ritualuri de lagăr ideologic. Vrem libertate, dar numai în formele permise de partid, fie el comunist sau naționalist-creștin. Și poate cel mai trist e că, undeva, în adâncul acestui mental colectiv, mulți români chiar găsesc liniște în asemenea „momente solemne”. Pentru că e mai comod să cânți și să te rogi la comandă, decât să pui întrebări incomode.

Dar poate că aici e adevărata intenție a AUR: nu să educe, ci să reeduce. Nu să ridice nivelul școlii, ci să coboare nivelul de spirit critic. Să ne întoarcă, încet-încet, la vremurile în care „Tovarășu’” veghea de pe perete și fiecare gest era sincronizat cu „linie și uniformă”. Doar că, acum, în loc de odele către Ceaușescu, ne pregătim să intonăm, în cor, o combinație de psaltire și imn, sub privirea blândă a noului partid salvator.

Iar asta, dragii părinți, nu e educație. E doar o altă formă de dresaj patriotic cu miros de tămâie.

Actualitate
educatie, George Simion, imn, program scolar, rugaciune

septembrie 3, 2025 0 Comentariu
Ialomița. O nouă ”realizare” a lui Savu, ”Comandantul de la Iezer” – Breaking Olds în loc de Breaking News!
de Eugen Cișmașu
Dacă cineva mai avea vreun dubiu că transparența instituțiilor din Ialomița e o glumă bună, iată dovada: Inspectoratul Județean de Poliție Ialomița a reușit performanța de a ne anunța pe 3 septembrie, la final de program, și cine știe dacă nu și la un pas de un nou concediu medical al ”Comandantului de la Iezer”, Daniel Savu, că un accident rutier a avut loc pe 15 august și că făptuitorul a fost reținut pe 2 septembrie. Adică fix cu o zi înainte de comunicat.

Pe scurt, în data de 3 septembrie, opinia publică află cu entuziasm că în data de 2 septembrie s-a dispus o reținere pentru un eveniment din 15 august. Aplauze! Practic, jurnalistul, dacă are inspirația să publice imediat comunicatul, dă o știre mai veche decât pâinea de alaltăieri.

“Transparență” cu cronometru defect

Într-o lume normală, un astfel de accident ar fi fost comunicat prompt, cu detalii despre anchetă, victime și pericolul reprezentat de un șofer beat și fără permis. În Ialomița, însă, Poliția are alt calendar: comunicatul vine la pachet cu întârziere, când se așază astrele pe aceeași linie de tragere (de timp) cu Parchetul, în așa fel încât opinia publică să rămână în ceață. Ba chiar să nu înțeleagă nimic.

Iar cireașa de pe tort? Comunicatul e emis exact la momentul în care, dacă transparența ar fi fost o valoare reală, cetățenii ar fi putut afla ce s-a întâmplat efectiv după reținere: S-a cerut arest preventiv? A fost lăsat în libertate? Control judiciar? Arest la domiciliu? În schimb, cetățeanul primește informația fix în momentul în care ea devine irelevantă, fiind deja depășită de evenimente.

Întrebări retorice pentru domnul Savu de IpeJeu…

IPJ-ul lui Daniel Savu patentează, practic, cu concursul direct al Parchetului Urziceni (o instituție care uită cu anii de dosarele penale incomode, ce să mai vorbim de comunicate și transparență), o nouă specie de jurnalism. Breaking Olds, în loc de Breaking News. Nu știri fierbinți, ci reîncălzite.

Ca unii care s-au mai ars cu isprăvile șefului IPJ, Daniel Savu (sigur o mai știți pe aia cu internarea și concediul de odihnă pe motiv de depresie), nu ne rămâne decât să-l întrebăm pe herr Predoiu, ministrul adormit pe tronul de la Interne, de ce trebuie să aflăm după două săptămâni și jumătate de un accident grav, cu trei victime, provocat de un individ beat și fără permis?, cui îi mai slujește să ia la cunoștință de reținerea unui făptuitor la 24 de ore de la momentul dispunerii acesteia?, cine decide ca aceste comunicate tardive să fie lansate în spațiul public doar când nu mai contează?, și dacă e o strategie de PR ca opinia publică să nu afle în timp real ce se întâmplă pe drumurile județului sau pur și simplu vorbim de lipsă de chef și dispreț pentru valorile democratice pentru care, nu-i așa, am murit cu toții în decembrie 1989?.

În Ialomița, IPJ-u lui Savu comunică… dar doar când nu mai are importanță

Revenim și conchidem. În timp ce alte județe dau comunicate pe loc, în Ialomița Poliția funcționează cu decalaj orar. Ora lui Savu e mai târziu cu două săptămâni după Greenwich Mean Time. Știrile sunt livrate retroactiv, ca un fel de cadou-surpriză pentru opinia publică: “Surpriză, ați ratat momentul important, dar nu-i nimic, vă dăm rezumatul acum!”.

Fapt pentru care, tot ce rămâne de reținut este că Inspectoratul de Poliție nu reușește să oprească șoferii beți și fără permis dar măcar reușește să oprească știrile… în trafic, în vreme ce transparența instituției funcționează ca un bec ars. Luminează abia după ce nu mai ai nevoie.

Actualitate

august 30, 2025 0 Comentariu
Amara, 7 ore de tăcere și de batjocură. Cine ne apără de refuzul autorităților de a informa?
de Eugen Cișmașu
Explozia de la Amara arată că în fața unui pericol real, cetățenii sunt singuri. Instituțiile se mobilizează mai greu decât un tractor înnămolit. Se mișcă abia când situația nu mai poate fi ascunsă.

În Amara, un foraj de mare adâncime a cedat și a provocat un dezastru: apă, gaze toxice și materiale solide au țâșnit la peste 50 de metri înălțime, iar locuințele aflate în apropiere au fost expuse unui risc major. Ulterior, gazele au luat foc și, în urma fenomenului, a rămas un crater cu o rază de 40-50 de metri. Faptele sunt simple și grave: un accident tehnologic cu potențial dezastruos, produs lângă oameni, lângă case, în mijlocul unei comunități.

Dar ceea ce ar fi trebuit să fie o lecție despre reacția rapidă și responsabilitatea publică s-a transformat într-o demonstrație de incompetență. Consiliul Județean Ialomița a emis primul comunicat oficial abia după 7 ore de la explozie. Departamentul pentru Situații de Urgență, instituția care se laudă că gestionează orice criză, a făcut exact același lucru: tăcere timp de 7 ore. Prefectura, prin compartimentele sale de informare publică, a rămas complet inactivă. La fel ca Primăria Amara, al cărei primar a acuzat toată presiunea pe care punga de gaz o elibera.

Informare să fie, dar doar când ne slujește…

Această atitudine ridică o întrebare esențială: de ce autoritățile refuză să își facă datoria minimă de a informa cetățenii asupra riscurilor iminente? În orice manual de comunicare de criză scrie negru pe alb: populația trebuie avertizată imediat, chiar și cu informații preliminare, pentru a putea lua decizii de siguranță. În cazul de la Amara, oamenii au aflat singuri, de pe facebook, whatsapp sau chiar pe pielea lor, că în aer pluteau gaze inflamabile. Unii s-au întrebat dacă să-și evacueze familiile, alții au stat cu frica în sân că le explodează casa. În locul unor informații oficiale, au primit tăcere și bâlbâieli întârziate.

Ironia este că administrația județeană nu duce lipsă de bani pentru „informare”. Din contră: plătește constant contracte către o duzină de site-uri și televiziuni-fantomă din Bărăgan, prin așa-numite „parteneriate media”. Practic, bani publici direcționați către o presă obedientă, care se ocupă să publice articole laudative și comunicate sterile, dar care dispare complet când e vorba să informeze cetățenii despre pericole reale.

În plus, instituțiile publice sunt pline de consilieri personali ai conducătorilor. Mulți dintre ei au salarii consistente, iar unii au atribuții directe legate de „informarea cetățenilor”. Cu toate acestea, la Amara, niciunul nu și-a asumat responsabilitatea să transmită măcar un mesaj de avertizare. Practic, contribuabilii plătesc lunar zeci de oameni și canale media, dar în momentul în care comunitatea chiar are nevoie de informație, sistemul dispare.

Cu ce rămânem după fuga autorităților de confruntare cu realitățile

Explozia de la Amara scoate la iveală două realități. Prima – Instituțiile care ar trebui să protejeze cetățenii sunt lente și opace. Preferă să tacă ore întregi decât să își asume riscul unui mesaj incomplet. Cea de a doua – Resursele publice destinate informării nu sunt folosite pentru informare, ci pentru controlul imaginii. Contractele cu presa locală și sinecurile de consilieri nu aduc niciun beneficiu real comunității.

În final, nu craterul din pământ e cel mai periculos, ci craterul de încredere între cetățeni și autorități. Când instituțiile tac 7 ore în fața unui dezastru, mesajul transmis este clar: siguranța oamenilor nu este prioritatea lor.

Explozia de la Amara arată că în fața unui pericol real, cetățenii sunt singuri. Instituțiile se mobilizează mai greu decât un tractor înnămolit. Se mișcă abia când situația nu mai poate fi ascunsă.

Și atunci, întrebarea care ar trebui să trimită valuri până la București este: cine își asumă această bătaie de joc? Când plătești din bani publici consilieri care nu consiliază, jurnaliști care nu informează și instituții care nu reacționează, nu e doar o greșeală. Este delăsare criminală.

Explozia de la Amara nu a omorât oameni. Din fericire. Dar tăcerea instituțiilor publice abilitate putea să o facă. Domnilor Bolojan, Predoiu, Arafat, un atare eșec administrativ, ar trebui să ducă la demisii, la anchete și la schimbarea mecanismului de comunicare publică. Dar, după cum știm, slabe speranțe ca focul din localitate să pună pe cineva pe jar… În România, cel mai adânc crater nu e cel din Amara, ci cel în care se scufundă asumarea și responsabilitatea autorităților.

Actualitate