ianuarie 7, 2026 0 Comentariu
Mani Gyenes, Dakarul fără scurtături și Moto România de pe primul loc
de Eugen Cișmașu
Așa cum ne place să zicem când unul ”de-ai noștri” ajunge sus prin propria lui sudoare, românii sunt pe primul loc la Raliul Dakar. Nu într-o categorie de PR. Nu într-o zonă de confort. Ci exact acolo unde nu există scurtături: Malle Moto / Original by Motul.
Rusia, un ciocan demolator al identității noastre naționale
Slobozia, locul unde legea e refren fals, iar Poliția, un taraf cu epoleți
În timp ce România se rupe zilnic în două pe Facebook și TikTok, certându-se dacă lumea e controlată de petrol sau de narcotice, dacă adevărul vine din Est sau din Vest, dacă salvarea stă într-un breaking news sau într-un live cu sunet prost, în deșert se întâmplă ceva real. Ceva măsurabil. Ceva greu. Ceva care nu poate fi ”demontat” prin comentarii.
Așa cum ne place să zicem când unul ”de-ai noștri” ajunge sus prin propria lui sudoare, românii sunt pe primul loc la Raliul Dakar. Nu într-o categorie de PR. Nu într-o zonă de confort. Ci exact acolo unde nu există scurtături: Malle Moto / Original by Motul.
Numele din fruntea clasamentului: Emanuel Gyenes. Sau mai pe scurt, pentru prieteni, pentru paddock, pentru cei care știu ce înseamnă Dakarul adevărat: Mani.
După Stage 2 din Raliul Dakar 2026, Mani Gyenes e lider la cea mai dură categorie a competiției, aceea în care nu există echipe de uzină, nu există mecanici personali, nu există masaje în motorhome, nu există piese aduse ”din avion”. Exiști doar tu, ca ș competitor, motocicleta ta, o trusă de scule, cortul și oboseala.
În timp ce alții termină etapa și predau motorul, Mani îl desface. În timp ce alții mănâncă la catering, Mani își numără șuruburile. În timp ce alții dorm în aer condiționat, Mani își întide cortul. Iar a doua zi… Le rupe frânele tuturor.
Cam asta înseamnă POWER în Dakar. Nu haștaguri, nu motivaționale, nu sloganuri.
Mani, românul legendă
Născut pe 3 martie 1984, la Satu Mare, Mani Gyenes nu e produsul unui sistem hiperfinanțat. Este produsul anduranței.
În 18 ani de motociclism off-road, a devenit cel mai titrat pilot român din competițiile desfășurate în afara asfaltului. A alergat Dakarul în Africa, în America de Sud, în Arabia Saudită. De fiecare dată, mai greu. De fiecare dată, mai adevărat.
Mani nu e ”legendă” pentru că a spus cineva pe internet. Este legendă pentru că organizatorii Dakarului i-au conferit oficial acest titlu. Iar reperele sunt clare: 3 victorii Dakar, de două ori la clasa Maraton, în 2011 și 2015, și, cea mai recentă, Malle Moto – Original, în 2020. Locul 2 Malle Moto – Original by Motul în 2021, concurând nerefăcut complet după tripla fractură la piciorul drept suferită în 2020. Debut Dakar în 2007 și peste 10 starturi în competiție, ceea ce i-a legitimat intrarea oficială în clubul legendelor
Anii următori au fost ani de luptă cu regulamentele, nu cu traseul. Când regulile s-au schimbat din nou, în 2025, Mani a revenit și a câștigat pentru a doua oară categoria Original.
Fără scandal. Fără explicații inutile. Doar rezultate.
Omul care termină ce alții abandonează
Mani Gyenes este singurul pilot din lume care a terminat toate cele 22 de ediții ale Red Bull Romaniacs – cel mai dur raliu hard-enduro din lume.
Și nu doar că le-a terminat. De cele mai multe ori, a fost pe podium. Și are două victorii. În plus, la International Six Days Enduro, cea mai veche competiție de enduro din lume (care ajunge în 2026 la ediția 100), Mani are medalii de aur și de argint, completându-și palmaresul cu alte multiple titluri de campion al României la enduro, campion al României la endurocross și campion al Ungariei din nou la enduro.
Normalitatea performanței
Poate cel mai deranjant lucru la Mani Gyenes este că nu pozează. Își împarte timpul între munca de birou, antrenamente și competiții, iar pe lângă toate astea, își face timp să lucreze cu copii și tineri, să-i tragă spre sport, disciplină și efort real.
Fără discursuri. Fără lecții. Prin exemplu.
Într-o țară care vorbește mult și face puțin, Mani Gyenes face mult și vorbește puțin. Într-o cultură a scurtăturilor, el a ales drumul lung iar într-o epocă a simulării, el a rămas original, la propriu și la figurat.
Una peste alta, când veți auzi de români și de Dakar, să știți că nu e vorba de noroc. Nici de PR și nici de întâmplare.
ianuarie 6, 2026 0 Comentariu
PLAHA, sau manualul cinematografic al statului capturat
de Eugen Cișmașu
Există seriale care te distrează. Există seriale care te emoționează. Și mai există PLAHA, care îți explică, fără menajamente, cum funcționează puterea în Est: nu cu voturi, nu cu idei, nu cu ideologie, ci cu frică, bani și control. Mult control.
Pușilin, marioneta putinistă din Donețk, și-a dat demisia și a fugit. Urmează Krasnoselski, clovnul din Tiraspol?
Armată de mituri cu stea roșie. 81 de ani de celebrare a Oștirii Române după calendar sovietic.
PLAHA nu este un serial confortabil. Este o palmă. Una bine dozată, cu mănușă de catifea și pumn de fier dedesubt. Îți zâmbește, îți spune ”relaxează-te, e doar ficțiune”, apoi îți arată exact cum arată realitatea din spatele decorului democratic. Și o face cu un sarcasm rece, aproape clinic.
Să lămurim din capul locului: PLAHA nu este ”inspirat din realitate”. Este realitatea, doar că trecută printr-un filtru juridic de protecție a platformei. Numele sunt schimbate, fețele ușor ajustate, dar mecanismele, ticurile de putere și biografiile sunt recognoscibile până la indecență.
Nu trebuie să fii expert în politică est-europeană ca să vezi elefantul din cameră. Plaha este Vladimir Plahotniuc, infractorul fugar care a paralizat socio-politicul moldovean ani la rând, a confiscat instituții și a tratat statul ca pe un seif personal. Serialul nici măcar nu se mai preface că ascunde asta. Îți aruncă indiciile în față, începând cu porecla lui Plahotniuc, și îți spune: ”hai, fă tu conexiunile”.
Cioroianu este, fără efort intelectual, Vladimir Voronin (Vorona, tradus din rusește, înseamnă Cioară), patriarhul uzat al unui sistem care a învățat să supraviețuiască prin cinism și memorie selectivă. Dodu e Igor Dodon, oportunistul elastic, mereu ”în dialog”, mereu gata să se muleze pe axa care promite protecție și continuitate personală, pro-rus până la măduvă și îngenunchere. Și lista continuă. Prea mult ca să fie coincidență, prea precis ca să fie metaforă.
PLAHA funcționează ca un dicționar vizual al capturării statului. Fiecare personaj este o piesă recognoscibilă dintr-un puzzle pe care publicul moldovean (și nu numai) l-a rezolvat demult, pe propria piele.
Un gest artistic pe post de act de acuzare
Meritul , sau obrăznicia serialului, este că refuză alibiul neutralității. Nu se ascunde după ”ambele părți”, nu face pedagogie democratică, nu oferă scuze istorice. Spune simplu: așa arată puterea când scapă de sub control. Așa arată statul când e administrat de rețele, nu de legi. Justiția e un buton. Presa e o telecomandă. Alegerile sunt un screensaver. Iar cetățeanul? Un figurant obosit, util doar ca decor de legitimare.
PLAHA doare pentru că nu lasă loc de interpretări confortabile. Nu poți spune ”nu știm sigur”, ”poate e altcineva”, ”e doar ficțiune”. Personajele sunt evidente, iar evidența asta e o insultă directă la adresa ipocriziei publice care a permis ani de zile menținerea farselor politice sub pretext de stabilitate.
PLAHA nu este un serial „despre corupție”. Asta ar fi prea vag, prea comod. PLAHA este, scenă cu scenă, o lecție practică despre cum se capturează un stat, cum se menține captiv și cum se administrează ca pe o firmă privată. Nu teoretic. Nu abstract. Ci operațional.
Adevărurile dureroase ale ficțiunii simulate
Primul adevăr pe care PLAHA îl fixează clar este acela că un stat capturat nu are un șef oficial. Are un nod central. Un om care nu trebuie să fie președinte, premier sau ministru. Dimpotrivă, cu cât e mai invizibil instituțional, cu atât e mai puternic.
Exact cum a făcut Plahotniuc, ”ficționalul” Plaha nu conduce. El conectează. Justiție. Presă. Poliție. Afaceri. Politică externă. Totul trece prin el, nu prin Constituție. Serialul arată limpede că funcțiile sunt temporare, dar loialitățile sunt infrastructură.
Un alt adevăr impus dureros este acela că instituțiile există doar ca decor de legitimitate. În PLAHA, instituțiile statului funcționează impecabil… împotriva sensului lor. Procuratura nu caută adevărul, ci momentul potrivit. Instanțele nu judecă, ci temporizează. Parlamentul nu decide, ci validează ce s-a decis deja în altă parte.
Vă sună cunoscut? Aproape ostentativ de românește? Acesta este statul capturat. Un stat în care legea nu e încălcată brutal, ci folosită selectiv, ca instrument de presiune sau de protecție.
În PLAHA, presa apare și ea, obraznic de dezgolită, cea mai ieftină armă a manipulatorilor și a controlorului suprem. PLAHA explică fără metafore că presa nu trebuie închisă. Trebuie cumpărată, fragmentată și obosită. O parte laudă, o parte atacă, restul relativizează. Rezultatul e același: cetățeanul nu mai știe ce să creadă și renunță să mai creadă ceva.
Pentru că, nu-i așa?, într-un stat capturat, confuzia e politică publică.
Serialul insistă și pe un alt detaliu esențial. Anume că opoziția nu trebuie distrusă complet. Doar ținută suficient de slabă. Unii lideri sunt compromiși, alții speriați, alții ademeniți. Cei care refuză jocul sunt marginalizați mediatic sau juridic.
În astfel de împrejurări, alegerile devin un exercițiu de logistică, nu de voință populară. Controlul resurselor, al mesajelor, al fricii și al instituțiilor face ca votul să fie doar ultima etapă a unei decizii deja luate.
Nu în ultimul rând, democrația și cetățeanul. Prima nu e anulată, ci doar simulată profesionist. În felul ăsta, omul simplu devine ultima verigă și, în același timp, prima victimă. Cetățeanul nu este ținta principală a sistemului, ci efectul colateral. E lăsat să supraviețuiască, să muncească, să plece, să tacă. Atâta timp cât nu deranjează fluxurile reale de putere.
De ce? Pentru că statul capturat nu are nevoie de entuziasm civic. Are nevoie de oboseală socială.
Cu ce rămânem?
Cu un gust amar, al unui prezent trucat, imposibil de digerat. Veritabil manual cinematografic al statului capturat, asta pentru că nu moralizează, nu explică didactic și nu promite soluții, ci doar arată mecanismul, pas cu pas, cu o precizie care sperie, PLAHA nu este un serial ”de urmărit”. Este un serial de recunoscut. Un act de memorie colectivă filmată, o listă de vinovății spusă pe șleau, fără proces și fără verdict final.
ianuarie 5, 2026 0 Comentariu
Despre un prag de maturitate: fără ”sală” de la șofer la motociclist
de Eugen Cișmașu
Există momente rare în care o schimbare administrativă spune mai mult despre o societate decât zece discursuri oficiale. Un astfel de moment a venit la final de decembrie, aproape pe nesimțite, fără fanfară și fără comunicate bombastice: șoferul român cu permis categoria B nu mai este obligat să dea proba teoretică atunci când vrea să treacă la motocicletă.
Ludovic Orban, în faliment, după ce psihologul l-a sfătuit să parieze pe el însuși!
Basarabia, ca jingle electoral, versus lozincile cu memorie scurtă ale ”patriotului” Simion
Sau, dacă vreți o exprimare mai tehnică, în conformitate cu Legea 240/2025, candidații care au deja un permis valabil pentru o categorie și solicită trecerea la o altă categorie corespunzătoare vor putea fi scutiți de examenul teoretic, cu câteva excepții prevăzute de lege, fiind necesară doar susținerea probei practice, în funcție de caz. Cu alte cuvinte, persoanele care dețin permis categoria B la momentul intrării în vigoare a legii și pot dovedi absolvirea cursurilor teoretice și practice aferente categoriei A vor putea obține permisul A sau A2 fără susținerea probei teoretice.
Nu e o revoluție spectaculoasă. E, mai degrabă, un semn de normalitate târzie. Timp de decenii, statul român a tratat fiecare categorie de permis ca pe o lume izolată, ca și cum experiența acumulată în trafic ar dispărea instantaneu în momentul în care schimbi volanul cu ghidonul. Aceeași legislație, aceleași semne, aceleași reguli de prioritate, dar, paradoxal, aceeași ”sală”, de parcă ai fi uitat totul peste noapte.
Din ianuarie, acest absurd începe să se dizolve prin recunoașterea unui adevăr simplu: un om care conduce de ani de zile o mașină, care a stat în ambuteiaje, a evitat greșelile altora, a frânat instinctiv, a înțeles violența reală a neatenției, a citit traficul nu din chestionare, ci din reflex, nu mai trebuie să arate din nou că știe diferența dintre ”stop” și ”cedează” pentru a urca pe motocicletă.
Noua abordare pleacă de la o premisă matură: problema motociclistului nu este teoria, ci practica.
De ce nu mai contează ”Sala”
”Sala” a fost, ani la rând, un ritual de trecere. Un examen de memorie, nu de inteligență rutieră. Un exercițiu de bifare, nu de conștientizare. Pentru cei fără experiență în trafic, ea rămâne necesară. Pentru cei care au deja ani de mers zilnic prin orașe sufocate, ea devine redundantă.
Statul, în sfârșit, acceptă că reflexele nu se învață din grile, echilibrul nu se memorează iar frânarea nu se deprinde dintr-un chestionar. Motocicleta cere altceva: control, disciplină, luciditate. Iar acestea se verifică în poligon și pe asfalt, nu pe hârtie.
Ce rămâne, totuși, greu
Este esențial de spus că nu vorbim, totuși, despre o scurtătură iresponsabilă. Cine vrea permis moto fără ”sală” nu scapă de școală, de ore, de instructor și de emoția examenului practic ori presiunea traseului real.
Diferența este una de filosofie, nu de exigență. Statul nu spune ”știi destul”, ci spune ”Știi ce trebuie știut. Acum arată că poți.”
Un pas mic pentru administrație, mare pentru cultura moto
Această schimbare are un efect subtil, dar profund: legitimează motocicleta. O scoate din zona de exotism, de capriciu sau de ”nebunie” și o așază acolo unde îi este locul, ca formă firească de mobilitate urbană.
Mai mulți motocicliști înseamnă trafic mai fluid, mai puțină poluare, mai puțină agresivitate rutieră, mai mult respect reciproc între participanții la trafic. Și, mai ales, înseamnă oameni care ajung pe două roți pregătiți corect, nu epuizați de birocrație.
Faptul că, din ianuarie, un șofer cu permis categoria B poate obține permis de motocicletă fără ”Sală” nu este o concesie. Este o recunoaștere a realității că experiența contează, că drumul te învață mai mult decât hârtia și că responsabilitatea nu se măsoară în chestionare, ci în reacții și gesturi.
Iar pentru cei care așteptau de mult să facă pasul spre motocicletă, acesta nu este doar un avantaj administrativ. Este un semn că, măcar uneori, lucrurile pot merge înainte fără să te întorci mereu la „Sala” vieții.
ianuarie 4, 2026 0 Comentariu
Alege-ți hegemonul!
de Eugen Cișmașu
Românul modern e un animal politic paradoxal. Vrea suveranitate, dar nu i-ar suporta costurile și n-ar înțelege că nu i-o permite condiția. Vrea libertate, dar nu acceptă că, urând regulile minimale, nu face decât să ia în brațe anarhia. Vrea demnitate, dar se simte jignit când i se cere să facă un efort pentru ea. Iar când ”geopolitica” intră peste el în casă, reacționează ca la o țeavă spartă: pune un lighean sub scurgere și se ceartă cu vecinii pe Facebook.
Putin calcă în picioare drepturile omului în Rusia! Represiune fără precedent împotriva disidenței!
Ne pleacă medicii! 58% dintre doctorii tineri vor să părăsească România
De câțiva ani, o parte din societate s-a îndrăgostit de ideea că România ar putea fi ”de sine stătătoare”, ”nealiniată”, ”neutră”, ”suverană până la capăt”. Sigur că poate. Dar doar în același fel în care tu poți decide brusc că nu mai ai nevoie de gravitație. Teoretic, nimeni nu te oprește. Practic, te ocupi apoi de consecințe, cu o viteză care te surprinde și cu niște costuri care te fac praf chiar și asigurat fiind, în sistemul național medical.
Aici intervine adevărul indecent pe care nu-l spunem la microfon, dar îl știm cu toții. Popoarele mici, precum cel român, nu aleg dacă au hegemon. aleg doar ce fel de hegemon le rămâne peste noapte. Iar dacă refuză să aleagă, hegemonul alege pentru ele.
Cum arată cele două lumi aflate ”la ofertă”?
Dacă am arunca o privire cât de cât obiectivă în manifestările hegemonice din prezentul nostru, rezultatul ar fi ostentativ, reliefând consecințele comprtamentale a două tipuri de putere. Pe de o parte puterea care domină prin tehnologie, coordonare, logistică, superioritate instituțională, într-un cuvânt eficiență. De cealăltă parte puterea care vrea să se mențină în prim plan prin brutalitate, improvizație, masă de oameni aruncată în flăcări, adică prin uzură.
Într-o Venezuelă înarmată și ”asistată” de axa BRICS, cu consilieri, antiaeriană, resurse, intel, logistică, SUA a intrat, a operat chirurgical, și a închis ”dosarul Maduro” în câteva ore. Fără pierderi de efective, fără civili sacrificați, fără pagube colaterale. Apoi, la o cafea cu jurnaliștii, America și-a mai găsit vreme să mai povestească și despre cum o să ”stabilizeze” și o să „securizeze” ea resursele vestului. Pentru că, nu-i așa?, imperiile reale nu mai anexează, ele doar ”asigură fluxuri”.
La polul opus, după 4 ani de război cu Kievul, ”măreața” Rusie și-a rupt genunchii, dacă nu chiar gâtul, în noroaiele Ucrainei, ajungând la aproape un milion de victime militare (morți + răniți). În paralel, ONU a documentat zeci de mii de victime civile confirmate în Ucraina, cu avertisment explicit că totalul real e mai mare. Practic, Putin, ”hegemonul” din propria-i oglindă, și-a vârât singur țara într-o capcană strategică. O economie tot mai militarizată, sancțiuni care mușcă pe termen lung, demografie care scade, și un război care cere permanent resurse umane și bani. Un hegemon care își arde capitalul uman în ritmul acesta își împrumută viitorul. Iar dobânda se vede în toate celelalte capitole.
Una peste alta, România, ca ”popor mic”, nu-și permite luxul de a confunda aceste două lumi. Pentru că, inevitabil, hegemonul te trage după el: în tehnologie sau în improvizație, în reguli sau în arbitrariu, în prosperitate relativă sau în sărăcie ritualizată.
Hegemoni și indicatori. Prim argument pentru alegere
Într-o cădere necontrolată, Rusia a ajuns să țină dobânzi de referință extrem de ridicate, tocmai ca să țină în frâu și instabilitatea. Reuters nota în 2025 niveluri foarte mari ale dobânzii-cheie (inclusiv 21% la un moment dat), cu inflație anuală încă peste ținte și cu încetinire anticipată a creșterii. Asta, tradus în româna ”suveranistă”, înseamnă credite scumpe, investiții productive inexistente, consum ținut în frâu cu zăbală și-un stat ajuns motor principal nu prin inovare, ci prin comenzi militare.
Apoi, cum sancțiunile nu înseamnă prăbușire instantă, ci decădere lentă, Rusia e condamnată la un singur traiect: acces mai greu la tehnologii, la capital, la echipamente de vârf, la piese. Iar povestea lui Putin cu „ne descurcăm noi” se vede tocmai în scurgerile prin intermediari, în economia susținută doar cu importuri pe ocolite, prin terți, în pofida restricțiilor.
Visul lui Putin e de fapt un imperiu care îmbătrânește, își peticește ițarii rupți în cur și pierde oameni cu nemiluita. Fapt care nu îl face mai puternic ci doar mai nervos. Iar nervozitatea imperială a Rusiei e, tradițional, foarte proastă pentru vecini.
De cealaltă parte, nici Occidentul nu e o mână de îngeri. Hegemonia americană vine cu condiționalități, cu dependențe, cu presiuni, cu interese. UE vine cu regulamente, standarde, proceduri, audituri, iar pentru românul care vrea ”să se descurce”, adică să fenteze, asta pare opresiune.
Numai că există o diferență crucială: în blocul occidental, regulile sunt impersonale și negociabile. În blocul rus, regulile sunt personale și arbitrare. Într-un sistem, te cerți cu birocrația. În celălalt, te cerți cu capriciul și cu decretele unei minți roase de grandomanie și paranoia.
Și mai e ceva: hegemonia occidentală, cu toate păcatele ei, are un produs secundar foarte concret: prosperitate relativă și instituții. Nu perfect. Nu uniform. Dar suficient cât să vezi diferența dintre o țară care își permite spitale funcționale și una care își permite doar parade.
România ca ”națiune de apartament între imperii”
Acum, partea care doare la orgoliu, și de care am mai amintit. România n-a fost niciodată suverană în sensul romantic al cuvântului. Provinciile ei au oscilat între sfere, au negociat tributuri, au supraviețuit între frontiere mișcătoare. Dominație otomană, protectorat sau ”influență” rusească, tutelă austro-ungară, influențe franco – germane interbelice, apoi cizma sovietică. Și, după 1989, post-comunism cu pălărie vestică, apoi umbrela strategică americană și în sfârșit integrarea europeană.
Istoria României nu e o epopee a voinței pure, ci o succesiune de repoziționări determinate de raportul de forțe. Adică exact contrariul mitologiei suveraniste. Moldova, Ardealul și Țara Românească au avut destinul unor oameni născuți ”cu chirie” într-un apartament aflat la intersecție. N-au fost niciodată stăpâni pe scară. Au fost, cel mult, buni administratori ai supraviețuirii.
Și, culmea, asta nu e o rușine. E condiția geopolitică a unei țări de mărime medie, la margine de imperii, cu vulnerabilități energetice, militare și economice. Rușinea ar fi să confunzi supraviețuirea cu ”trădarea”.
Suveranismul contemporan sună bine în campanii și în meme-uri cu geți digitalizați și cu ”fii ai lupului alb” care confundă triburile celtice cu cele dacice. În practică însă, e doar o mască peste două instincte: unul visceral, afectiv, care se agață de simboluri (”nu ne comandă nimeni!”), iar altul pragmatic, care știe că fără NATO și UE am fi o frunză în bătaia furtunii
Problema e că primul instinct urlă mai tare. Pentru că sfertidoctul nu are nici măsură și nici rușine și pentru că-i e mai simplu să strige decât să calculeze. Iar calculul e oricum neplăcut: presupune să admiți că ai nevoie de alianțe, de reguli, de investiții, de standarde și, da, de un hegemon care să te includă în logica lui.
Manifest: Alege-ți hegemonul după costul de viață, nu după legendă
Trebuie să fim cinstiți cu noi înșine. Ca orice alt stat, România e nevoită să facă parte dintr-o sferă de influență iar criteriul de alegere nu e nici ”cine ne flatează mai mult” și nici „cine ne minte mai frumos despre suveranitate”. Sigurul criteriul este ”în ce sistem ai șanse mai mari să trăiești decent, liber și inteligent?”.
Într-un sistem care produce tehnologie, capital, instituții și prosperitate relativă? Sau într-un sistem care produce frică, propagandă, mobilizare generală, soldă de tranșee și sărăcie gestionată?
Alegerea ”Putin hegemon”, în termeni reci, economici, înseamnă o invitație la îndobitocire strategică. La ieșire din cercurile occidentale, blocaj tehnologic, izolare, migrație accelerată, stat cu mână forte peste o societate săracă. Și, în final, o viață publică în care adevărul e un dușman, iar viitorul e un lux.
Sigur, Occidentul te enervează. Îți cere facturi, rapoarte, reguli, transparență. Te mai și controlează. Te obligă să te civilizezi administrativ. Rusia, în schimb, îți spune că ești mare, buricul Pământului, îți spune că ai dreptate din start și îți dă voie să urăști. Dar asta nu ține de foame. Și nu ține loc de școală. Și nu ține loc de spitale. Și nu ține loc de autostrăzi. Și, mai ales, nu ține loc de securitate.
Deci, vrem sau nu, adevărul, oricât de neplăcut, e unul singur. Românii nu își aleg dacă au hegemon, ci doar care hegemon îi strânge mai puțin de gât. Istoria nu ne-a întrebat niciodată dacă vrem să fim pe culoar. Ne-a pus acolo. Diferența, azi, este că avem voie să alegem conștient. Nu emoțional. Nu nostalgic. Nu tribal.
Alege-ți hegemonul, România! Nu pe cel care îți cântă în ureche. Pe cel care îți ridică nivelul de viață și îți păstrează șansa la o minte liberă.
decembrie 26, 2025 0 Comentariu
Dosar penal și control judiciar pentru Prefectul ”Rambo PSD” de la Olt
de Eugen Cișmașu
Armata Română a închis ochii și și-a vârât adânc degetele în urechi în fața Prefectului „Rambo” de la Olt și a statului cu Kalașnikov la purtător. Cum s-a tras ilegal cu arme de război într-un poligon MApN și s-au falsificat acte militare pentru mușamalizare?
10 motive pentru care Lia Savonea trebuie să plece
De ce nu voi vota, pe 18 mai, George Simion…
România anului 2025 oferă un nou episod de realism grotesc: în timp ce discursul public vorbește despre ”responsabilitate”, ”siguranță națională” și ”respectarea legii”, doi dintre cei mai înalți reprezentanți ai statului într-un județ au decis să transforme un exercițiu militar într-o partidă privată de tras cu arme de război. Rezultatul: dosar penal, control judiciar, suspendări din funcție și o întrebare care plutește greu în aer. Cine mai controlează, de fapt, puterea?
Exercițiu militar sau poligon de distracție pentru baroni locali?
Faptele investigate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București ar fi avut loc în luna mai 2025, în poligonul Ministerului Apărării Naționale din localitatea Redea, județul Olt. Acolo se desfășura exercițiul de mobilizare a rezerviștilor MOBEX OT-GR-TR-25, cu participanți din județele Olt, Teleorman și Giurgiu.
Un cadru oficial, cu proceduri stricte, reguli clare și un regim sever al armamentului. Doar că, potrivit anchetatorilor, după încheierea activităților regulamentare, lucrurile ar fi derapat grav. Prefectul județului Olt, Cosmin Floreanu (PSD), și subprefectul Ștefan Nicolae (PNL), ar fi solicitat și primit acces la puști de asalt Kalașnikov, deși nu aveau niciun drept legal în acest sens. Mai mult, nu vorbim despre un foc simbolic, ci despre aproximativ 60 de cartușe trase de fiecare, cu încărcătoare golite complet.
Sursele judiciare sunt categorice: tragerile nu făceau parte din nicio activitate de instruire autorizată, nu erau prevăzute în programul exercițiului și nu aveau acoperire legală.
Dincolo de abuz: falsuri pentru a șterge urmele
Dacă episodul tragerilor ilegale ar fi rămas un simplu exces de aroganță, ancheta s-ar fi putut opri relativ rapid. Numai că, potrivit procurorilor militari, a urmat o a doua etapă, mult mai gravă: tentativa de mușamalizare.
Cadrele militare din unitatea implicată ar fi întocmit documente cu date nereale, pentru a justifica consumul de muniție și pentru a face să pară că tragerile au avut loc în cadrul unei activități militare regulamentare. Cu alte cuvinte, oamenii MApN au falsificat propriile acte pentru a proteja demnitarii de stat. Acest fapt a dus la extinderea anchetei pentru posibile infracțiuni de fals în înscrisuri oficiale, iar cercul suspecților s-a lărgit.
Inclusiv comandantul unității militare din Redea a fost audiat, plasat sub control judiciar și suspendat din funcția de conducere, semn că responsabilitatea nu se oprește la nivel politic.
Procurorii militari au dispus control judiciar și suspendare din funcție
Dosarul este instrumentat de Bogdan Pîrlog, prim-procuror al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București. În urma audierilor, procurorii au dispus măsura controlului judiciar pentru 60 de zile față de prefect și subprefect, cu interdicția explicită de a-și exercita atribuțiile publice. Ambii au fost ridicați direct din birourile instituției prefectului și transportați la București, un gest rar, dar simbolic, care arată gravitatea faptelor investigate.
Infracțiunile avute în vedere includ nerespectarea regimului armelor și munițiilor, uz de armă fără drept, posibile infracțiuni conexe, în funcție de probele administrate. Toate sunt fapte prevăzute de Codul penal și de legislația specială privind armamentul militar.
”Prefectul s-a crezut Rambo”
Scandalul a ieșit rapid din zona zvonurilor, fiind confirmat public chiar de primarul municipiului Slatina, Mario De Mezzo, care a oferit o declarație tăioasă, fără menajamente: Prefectul s-a crezut un fel de Rambo. A luat Kalașnikovul și a început să tragă, de parcă ar fi fost la bâlci sau la țintă cu o armă de airsoft.”
Declarația nu este doar o figură de stil. Ea surprinde esența problemei: mentalitatea de stăpân pe instituții, de om pentru care legea este decorativă, iar armele statului sunt jucării de weekend.
O rocadă politică, un reflex de impunitate
Cosmin Floreanu a devenit prefect în februarie 2025, susținut de PSD, în urma unei rocade politice cu Ștefan Nicolae (PNL). O formulă clasică de ”echilibru” între partide, dar care, în acest caz, pare să fi produs un sentiment comun de impunitate.
Cazul ridică, dincolo de toate, o întrebare incomodă: câți alți oficiali tratează instituțiile statului ca pe un club privat, cu acces la arme, resurse și documente falsificabile la comandă?
Ancheta se află în faza de urmărire penală, iar, conform legii, toate persoanele vizate beneficiază de prezumția de nevinovăție. Dar prezumția nu anulează faptele descrise în dosar și nici responsabilitatea morală și instituțională. Indiferent de deznodământul juridic, acest episod rămâne un semnal de alarmă major: când demnitarii trag cu arme de război pentru divertisment, iar militarii falsifică acte pentru a-i acoperi, problema nu mai este una individuală, ci sistemică.
Statul român nu are nevoie de „Rambo” în funcții publice. Are nevoie de lege aplicată, de control real și de sancțiuni care să arate clar că Kalașnikovul nu este un simbol al puterii, ci al responsabilității absolute.
decembrie 23, 2025 0 Comentariu
Decembrie și celebrarea minciunii ridicate la rang de legendă
de Eugen Cișmașu
În fiecare an, pe 22 decembrie, statul român își pune masca de doliu și ne invită, cu o solemnitate atent dozată, la comemorarea sau aniversarea ”Zilei Victoriei Revoluției din 1989”. Se depun coroane. Se țin discursuri. Se invocă eroismul. Se cere reculegere. Și, mai ales, se cere acceptarea unei povești oficiale care, de treizeci și ceva de ani, refuză încăpățânat să se întâlnească cu adevărul.
Justiția anulează dosarul fabricat de DNA afaceristului Alexander Adamescu
PSDul AURit, sau arta de a te salva prin incendiere, de frica lui Bolojan
Pentru că 22 decembrie nu este ziua în care românii au învins dictatura. Este ziua în care dictatura s-a prăbușit, iar puterea a fost preluată într-un vid exploziv, umplut rapid cu sânge, panică și manipulare. Diferența nu este semantică. Este morală, istorică și, mai ales, criminală.
Revoluția română nu a fost un eveniment punctual, bifat într-o zi de calendar. A fost o revoltă brutală, scurtă și extrem de clară în motivațiile ei. Între 17 și 21 decembrie 1989, românii au ieșit în stradă împotriva unui regim care încă funcționa, care încă ordona, care încă trăgea. Atunci s-a murit sub gloanțele Armatei, ale Miliției și ale Securității. Atunci s-a plătit curajul cu viața. Atunci nu exista nicio confuzie asupra inamicului.
După 22 decembrie, această claritate dispare. Regimul Ceaușescu se prăbușise. Aparatul represiv fusese decapitat politic. Și totuși, România intră într-un delir al focului. Se trage fără țintă. Se trage între unități. Se trage din clădiri goale. Se trage în civili. Se trage în soldați. Se moare pe fondul unei psihoze colective alimentate metodic.
Această perioadă este prezentată, oficial, ca o continuare a Revoluției. În realitate, este exact contrariul: o deturnare a ei.
Dosarul Revoluției, atât cât a fost lăsat să existe, spune lucruri incomode. Nu vorbește despre o invazie externă. Nu confirmă existența unei structuri coerente de ”teroriști”. Vorbește, în schimb, despre foc fratricid, ordine contradictorii, manipulare informațională și o nevoie disperată de legitimare politică într-un moment în care nimeni nu avea, de fapt, autoritate reală.
Sângele de după 22 decembrie nu a fost un accident tragic. A fost moneda de schimb a noii puteri. Cu cât haosul era mai mare, cu cât morții erau mai numeroși, cu atât ”salvatorii” deveneau mai indispensabili. Frica a fost combustibilul. Morții au fost argumentul suprem.
A-i numi pe toți acești morți ”Eroi ai Revoluției” este o simplificare brutală, aproape obscenă. Nu pentru că victimele de după 22 decembrie ar fi mai puțin demne de compasiune. Ci pentru că eroismul presupune o cauză clară, un adversar identificabil, un act de voință în fața opresiunii. După 22 decembrie, opresiunea căzuse. Ceea ce a urmat a fost o luptă pentru control, nu pentru libertate.
Statul român refuză să facă această distincție pentru că ea ar demonta mitul fondator al regimului postcomunist. Ar obliga la o separare dureroasă între revolta populară și lovitura de stat. Între morții care au înfruntat dictatura și morții care au fost sacrificați pentru stabilizarea unei noi puteri.
De aceea, ceremonialele de pe 22 decembrie sunt atât de rigide, atât de previzibile, atât de goale. Ele nu comemorează adevărul, ci îl îngheață. Nu onorează memoria, ci o administrează. Nu deschid răni, ci le acoperă cu panglici.
Adevărul este unul singur, oricât de incomod ar fi. Revoluția română s-a consumat înainte ca statul să o poată controla. Tot ce a urmat a fost o luptă pentru a-i confisca sensul.
Adevărații eroi ai Revoluției nu au avut timp de discursuri. Nu au apucat să fie legitimați prin certificate. Nu au fost chemați anual la microfon. Ei au murit între 17 și 21 decembrie, în fața unui stat care ucidea pentru a se salva.
Până când această distincție nu va fi spusă limpede, fără ocol, fără ceremonial, fără ipocrizie, 22 decembrie va rămâne nu o zi a memoriei, ci o zi a mistificării oficiale.
Iar statul român va continua să aprindă lumânări nu pentru adevăr, ci pentru propria lui minciună ridicată la rang de legendă.
decembrie 19, 2025 0 Comentariu
Țintă și cu PSD ne-au scos iarăși din foame!
de Eugen Cișmașu
Deputatul Ștefan Țintă a mai bifat o postare istorică pe rețelele de socializare. Una din acelea care se citesc cu o mână pe portofel și cu cealaltă pe frunte, în semn de ”Doamne, dă-mi putere!”.
Tinerii Europei susțin tot mai mult partidele dreptei naționaliste
Amara, 7 ore de tăcere și de batjocură. Cine ne apără de refuzul autorităților de a informa?
Cu aerul unui contabil al fericirii naționale, alesul PSD ne anunță, sfătos și grav, că de la 1 iulie 2026 salariul minim brut va crește de la 4.050 lei la 4.325 lei.
Adică 275 de lei în plus. Brut. Pe hârtie. Într-un Excel imaginar în care românul trăiește bine, mănâncă decent și nu-și numără zilele până la următoarea factură.
Extrasul oficial, din opera gândirii deputatului, este grandios, menit probabil să vă țină de cald și foame până la vară: ”Este o măsură concretă, cu impact direct pentru sute de mii de români, care înseamnă venituri mai mari, contribuții mai consistente pentru pensii, precum și o protecție mai bună pentru angajații cu venituri mici.”
Tradus din limba de partid a lui Țintă în româna de farfurie, anunțul celui prognozat a fi următorul șef al PSD Ialomița și al Consiliului Județean conturează o realitate cinică: din iulie 2026, românul va primi în mână cam 6–7 lei pe zi în plus. Nu, nu pe oră. Nu pe masă. Pe zi.
Șapte lei. Moneda democrației sociale
Creșterea salariului minim a fost marota preferată a PSD ori de câte ori s-au apropiat alegerile. De zeci de ani, partidul scoate aceeași monedă tocită din buzunar: câteva sute de lei anunțate festiv, cu grafice colorate și discursuri grave, fix înainte ca românul să fie chemat la urne. Nu contează că inflația mănâncă mult peste, că prețurile o iau razna sau că traiul real scade, important e mesajul electoral: ”V-am Promis? V-am dat, na!”. PSD n-a folosit niciodată salariul minim ca pe instrument de dezvoltare, ci ca instrument de campanie, un pansament pus pe o rană deschisă, doar cât să țină până după vot. După aceea, foamea revine, dar nu contează. Afișele s-au mutat deja în Parlament și Guvern.
Dar ce ce poți face azi în România cu 7 lei pe zi, ca să nu zicem 6 și să fim acuzați de minimalizarea muncii de Partid? Haideți să vedem concret ”impactul direct”:
– una bucată pâine feliată și, uneori, un covrig, dacă îl prinzi la promoție – o apă plată și o cafea la dozator. Nu întodeauna ambele, să nu exagerăm. – o jumătate de bilet de autobuz, pe ruta Slobozia – Urziceni – București, asta dacă mai prinzi tarifele vechi – două Eugenii și o gumă de mestacat, prânz corporatist varianta PSD – o conservă ieftină, de pește, ori o chiflă cu pateu de porc. – un castravete mare cu două roșii ceva mai mici.
În schimb, nu poți să acoperi scumpirile la mâncare, să plătești gazul, curentul sau apa, să compensezi creșterile de chirii, să ții pasul cu prețurile din farmacii, ori să simți vreo „protecție” reală, în afară de cea verbală
Frecție bugetară la piciorul de lemn al traiului românesc
În timp ce inflația mănâncă salariile cu polonicul, iar coșul minim de consum aleargă mai repede decât orice majorare, Guvernul Bolojan vine cu lingurița. Una mică. De plastic. Pe care activiștii PSD o iau și o flutură ca pe un trofeu.
275 de lei brut, anunțați cu emfază, sunt o frecție electorală, nu o reformă. O firimitură aruncată strategic înainte de campanie, ambalată în fraze pompoase despre ”impact direct” și ”venituri mai mari”.
Realitatea e simplă și crudă: statul ia cu o mână, dă cu două degete și mai cere și aplauze.
Fane, Fane, propaganda ta nu ține de foame!
Anunțul deputatului Ștefan Țintă nu vorbește despre economie, ci despre politicinism pur. Despre cum să vinzi 6 sau 7 lei pe zi ca pe o victorie socială. Despre cum să transformi supraviețuirea în succes de partid.
Românul nu trăiește din postările de pe Facebook ale policitienilor și nu mănâncă promisiuni. Iar când i se spune că ”are venituri mai mari” în timp ce numără monedele pentru pâine, aia nu mai e politică social. E propagandă tristă, reciclată, care insultă inteligența celor ce chiar muncesc pe salariul minim.
Dar stați liniștiți. Pe Facebook, Țintă și cu PSD ne-au scos iarăși din foame. Cu 6-7 lei pe zi. Să ne ajungă.
decembrie 12, 2025 0 Comentariu
Președintele ca listă de așteptare. Despre „De ce acum?” și tentația justiției prin apel public
de Eugen Cișmașu
Chiar dacă a fost publicat fix peste ecourile falsetului ministerial al useristului Moșteanu, documentarul ”Justiție Capturată” al celor de la Recorder este un produs jurnalistic solid, necesar, incomod. De asemenea, scrisoarea celor aproximativ 200 de magistrați este un gest de solidaritate rar și curajos. Dar niciunul dintre acestea nu poate, sau nu ar trebui, să devină temei direct pentru intervenția personalizată a șefului statului în interiorul problemelor sistemice ale unei puteri independente.
Nu ești evazionist? De ce ți-ar mai fi teamă, atunci, de SRI?
Frizerul Pascu, ras, tuns și frezat de Ciolacu de la șefia Păcănelelor naționale
Există momente în viața publică în care un gest pare, simultan, firesc și neliniștitor. Un gest care, citit la prima vedere, aduce alinare (”în sfârșit, cineva ascultă”) dar care, la a doua lectură, ridică sprâncenele până aproape de linia părului. Apelul președintelui Nicușor Dan către ”toți magistrații care vor să reclame probleme în sistemul de justiție”, invitați la o discuție pe bază de listă, face parte din această categorie ambiguă de intervenții: moral corectă, instituțional problematică, simbolic explozivă.
”Când 200 de magistrați spun că este o problemă de integritate în sistemul de justiție, lucrurile sunt foarte serioase”, scria președintele în debutul mesajului său de ieri. Nimic fals aici. Dimpotrivă. Când magistrații, specie profesională recunoscută mai degrabă pentru discreție, prudență și limbaj aseptic, ajung să semneze scrisori deschise, să se solidarizeze public cu colegi expuși în documentare de investigație, cum este cazul judecătorului Laurențiu Beșu din ”Justiție Capturată” (Recorder), avem deja o fisură vizibilă în betonul instituțional.
Și totuși, întrebarea care se impune nu este dacă lucrurile sunt grave. Ci: de ce acum?
O problemă veche, un moment nou
Justiția românească nu a așteptat investigatorii ”Recorder” să-i descopere corupția, presiunile politice sau disfuncționalitățile sistemice în 2025. Toate aceste tumori instituționale sunt parte din inventarul de bază al celor 35 de ani de democrație postdecembristă. Au fost rapoarte MCV, GRECO, Comisia de la Veneția. Au fost protocoale secrete, binomuri, dosare „cu dedicație”, achitări după ani de tăvălugit reputații, cariere frânte și vieți suspendate între două termene.
Toate acestea s-au întâmplat fără ca președintele României, indiferent cum s-a numit el, să lanseze un apel public, deschis, emoțional, aproape participativ, către magistrați: „veniți, spuneți-mi, pe rând”, de parcă altfel, pe baza instrumentelor și prerogativelor constituționale, nu ar putea să intervină, să analizeze, să ia măsuri.
De ce acum, când aceste realități sunt deja arhicunoscute? De ce acum, când sistemul nu este mai bolnav decât a fost, ci doar mai bine filmat, mai bine povestit și mai bine distribuit pe rețelele sociale?
Răspunsul incomod este că nu gravitatea faptelor s-a schimbat, ci intensitatea emoției publice.
De la arbitru la judecător moral
Constituțional, președintele României este un arbitru. Un mediator între puteri, un garant al echilibrului, nu un manager de reclamații instituționale. El nu anchetează, nu judecă, nu validează vinovății. El poate stimula, cel mult, cadrul în care funcționează instituțiile competente să execute toate procedurile de mai sus.
Invitația la un retreat pe bază de listă și fără limită de timp mută subtil președintele, cu sau fără voia lui, din postura de arbitru în cea de judecător moral al conflictelor din justiție. Nu judecător în sens juridic, ar fi absurd, ci într-un sens mai periculos: cel al validării simbolice. Cine este primit la Cotroceni există. Cine nu este pe listă, nu.
Este o formă de justiție prin audiență, de terapie instituțională colectivă, care poate avea un efect purificator, dar și unul profund destabilizator. Pentru că, odată ce președintele ascultă, presiunea de a face ceva devine inevitabilă. Iar „ceva”-ul, făcut sub presiune emoțională și mediatică, rareori este bine calibrat.
Emoția ca politică publică
Spuneam anii trecuți că românului îi place drama. Că trăiește pătimaș cu și din suferințele sale zilnice, ba chiar hrănindu-se și cu tragediile vecinilor, cunoscuților sau colegilor de serviciu. Suma tuturor românilor, și nu numai a lor, România, dovedește că are un talent special de a transforma valurile emoționale în politici publice grăbite. După tragedii, după dezvăluiri, după proteste masive. Rareori după analize reci, instituționale, sistemice.
Chiar dacă a fost publicat fix peste ecourile falsetului ministerial al useristului Moșteanu, documentarul ”Justiție Capturată” al celor de la Recorder este un produs jurnalistic solid, necesar, incomod. De asemenea, scrisoarea celor aproximativ 200 de magistrați este un gest de solidaritate rar și curajos. Dar niciunul dintre acestea nu poate, sau nu ar trebui, să devină temei direct pentru intervenția personalizată a șefului statului în interiorul problemelor sistemice ale unei puteri independente.
Pentru că aici se află miezul problemei. Justiția nu are nevoie de emoție, ci de proceduri. De protecția reală a magistraților integri, de mecanisme funcționale de sesizare, de inspecții credibile, de răspundere clară. Nu de o listă la Cotroceni.
De ce acum? Pentru că se poate
Un răspuns cinic, dar realist, la întrebarea ”de ce acum?” ar fi acesta: pentru că acum există capital simbolic. Pentru că un președinte perceput ca onest, tehnocrat, ”din afara sistemului”, ba chiar oponent al acestuia, își poate permite un gest pe care alții nu l-ar fi făcut fără a fi suspectați de ingerință.
Dar tocmai această credibilitate face gestul mai periculos, nu mai sigur. Pentru că, în numele binelui, azi se poate redeschide o ușă pe care Băsescu ieri abia a închis-o, iar mâine, cineva mai puțin bine intenționat, o va putea da de pereți fără scrupule. Astăzi ascultăm, înscriși pe listă, magistrați integri. Mâine, cine decide cine este „integru” și cine nu?
Pledoarie pentru cumpătare instituțională
Poate că adevăratul act de curaj prezidențial ar fi fost nu invitația la dialog, ci refuzul spectacolului. Nu lista, ci procedura. Nu reacția la emoție, ci consolidarea mecanismelor care fac inutil apelul public.
Justiția, domnule Președinte, nu se repară prin gesturi simbolice, oricât de bine intenționate. Se repară prin reguli plictisitoare, lente, impersonale. Exact genul de lucruri care nu fac audiență și nu provoacă aplauze.
De aceea, întrebarea ”de ce acum?” rămâne nu doar legitimă, ci esențială. Iar răspunsul la aceasta va spune mai multe despre maturitatea democrației românești decât orice listă de magistrați primiți la discuții. Pentru că, într-o democrație funcțională, președintele nu trebuie să fie judecătorul justiției. Ci garantul faptului că aceasta nu mai are nevoie să bată la ușa lui.
decembrie 10, 2025 0 Comentariu
Eroul național și Starul de Propagandă: Tudor Greceanu vs. Radu Theodoru, cele două Românii care nu încap în aceeași pagină
de Eugen Cișmașu
Moartea lui Theodoru ar fi trebuit să fie doar o știre. Memoria lui Tudor Greceanu ar fi trebuit să fie un capitol în toate manualele, un nume de aeroport, de bulevard, de academie militară. Și totuși… în România inversă, adesea îi pomenim mai des pe cei care au strigat mult decât pe cei care au făcut enorm.
Scandalul care spulberă AUR în Ialomița! Boancă: ”Titus e un maestru la lins clanțe. Costea e un toxic, o eroare”
România, țara drumurilor de piatră și de pământ
Există personaje ale istoriei uitate, eroi care au zburat, au ars, au suferit și au fost mutilați pentru patriotismul lor. În tăcere. Pentru că nu mai aveau nici lacrimi, darămite cuvinte. Aveau doar fapte. Și mai există personaje ale propagandei care zeci de ani s-au împins singure în față, s-au cățărat pe prezentul continuu și pe memoria scurtă a nației cu o nerușinare demnă de manualele de psihologie socială.
În prima categorie îl găsim, la loc de frunte, pe Comandorul Tudor Greceanu, adevărat As al aerului, adevărat ofițer, adevărat martir al secolului românesc, amputat și răstignit pe zidurile celulelor comuniste din România sovietizată vreme de 15 ani.
Din cea de a doua categorie se remarcă ”decedatul lunii”, Generalul Radu Theodoru, eroul fabricat, care și-a petrecut bătrânețile nu în discreție și demnitate, ci într-un delir nostalgic după soviete și dictatură, într-o încercare jalnică de a rescrie istoria asemenea unui propagandist pensionat.
Două repere complet diferite ale lunii decembrie, două destine în opoziție, două lumi incompatibile: una a demnității tăcute și a jertfei, alta a oportunismului grețos și a imposturii gălăgioase.
THEODORU, EROUL DE HÂRTIE, MANUSCRISUL DE PROPAGANDĂ
Să ne înțelegem: nimeni nu contestă faptul că Radu Theodoru a pilotat avioane. A făcut-o. A fost militar. Și aici s-ar termina povestea, dacă nu ar fi început-o chiar el, reinventându-se ca pe un soi de profet al „adevărurilor alternative”, un scrib al conspirațiilor istorice, un declamator de ode pentru un imperiu care a schingiuit România.
În loc să apere memoria aviatorilor români decimați în lagărele și pușcăriile comuniste, Theodoru a ales să fluture steagul celor care i-au torturat pe camarazii lui. În loc să-și plece fruntea în fața celor care au murit cu România pe buze, el a vorbit cu patimă despre o Rusie salvatoare și despre un Occident decadent, o inversare absurdă a realității, pe care doar un om complet rupt de propriile rădăcini o poate produce.
Cum să nu fie grotesc? Cum să nu simți că istoria își bagă capul în mâini și oftează?
În anii 50, în vreme ce Tudor Greceanu era torturat în beciurile pușcăriilor comuniste, cu picioarele în blocuri de gheață, Theodoru primea de la oamenii lui Stalin comanda unei escadrile de vânătoare și funcția de instructor de zbor la Regimentul 3 Vânătoare „Târgșor”, devenind apoi comandant de companie și profesor de specialitate la Școala de ofițeri tehnici de aviație de la Sibiu.
Decenii la rând, în timp ce Theodoru își așternea „adevărurile” la masa talk-show-urilor conspiraționiste, adevărații eroi aviatori ai României nu au avut parte nici măcar de câteva rânduri în manuale. Și nu pentru că nu ar fi avut ce povesti, ci pentru că au fost zdrobiți, fizic și biografic, de același sistem pe care Theodoru, la tinerețe l-a slujit cu stoicism iar la bătrânețe l-a mângâiat cu vorbele unui fidel tardiv.
TUDOR GRECEANU, DEMNITATEA CARE NU FACE ZGOMOT
Dacă Theodoru a ținut neapărat să-și scrie singur legenda, Tudor Greceanu este legenda pe care nu a apucat s-o scrie nimeni la timp. Un om care a trăit la altitudini unde respirația se subțiază și unde doar caracterul rămâne.
A fost posesor a șase brevete de pilot românești: brevet de pilot de război, brevet de pilot de vânătoare, brevet de instructor de zbor, brevet de pilot de bimotoare, brevet de înaltă acrobație, brevet de zbor de noapte și de zbor fără vizibilitate.
Șase. Pe care le-a purtat cu mândria discretă a unui ofițer adevărat.
Dar nu doar atât: Greceanu a primit brevete și insigne de pilot german, italian și american, pentru profesionalismul său tehnic și pentru felul în care stăpânea mașina de zbor ca pe o extensie a propriei voințe.
A acumulat 6000 de ore de zbor în condiții de război. A realizat 1000 de misiuni de luptă. A luptat în Est și în Vest, acolo unde România i-a cerut. Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III, a fost decorat apoi cu Ordinul „Virtutea Aeronautică” de Război cu spade, clasa Crucea de Aur cu 1 baretă „pentru eroismul dovedit în lupta. În luptă, nu la ședințele de socialism științific de la cazarmă.
A îndurat ceea ce puțini pot înțelege: nu doar focul antiaerian, ci și focul istoriei. După instaurarea regimului comunist, a fost arestat și torturat vreme de 15 ani. În urma chinurilor, i-au fost amputate ambele picioare.
Și, spre deosebire de „eroii” care își plâng frustrările la televizor, Greceanu nu s-a plâns niciodată. Niciun cuvânt de ură, nicio lamentație. Doar o demnitate neomenească.
A murit în decembrie 1994, într-o Românie care nu a vrut nicioodată să-și cinstească adevărații eroi. A murit discret, așa cum a și trăit. Fără talk-show-uri, fără discursuri, fără autoglorificare.
Un titan fără picioare, dar cu o coloană vertebrală pe care o simți și astăzi, când îi citești numele.
CONTRASTE CARE DOR
Este, desigur, o coincidență, faptul că ambii aviatori au legătură cu decembrie, unul trecând în eternitate iar celălalt doar în neființă, în această lună. Dar în istorie coincidențele au darul de a deveni simboluri.
Într-o parte: un om care a zburat 6000 de ore, a înfruntat moartea de 1000 de ori, a fost schingiuit, mutilat, dar nu a cedat. În cealaltă: un om care a zburat, da, dar care apoi a coborât pe pistele propagandei și și-a găsit împlinirea în rolul de tribun al iluziilor filoruse.
Moartea lui Theodoru ar fi trebuit să fie doar o știre. Memoria lui Tudor Greceanu ar fi trebuit să fie un capitol în toate manualele, un nume de aeroport, de bulevard, de academie militară. Și totuși… în România inversă, adesea îi pomenim mai des pe cei care au strigat mult decât pe cei care au făcut enorm.
MANIFEST PENTRU CONȘTIINȚĂ
Când ne vom hotărî să-l pomenim pe Tudor Greceanu așa cum merită? Când nu va mai trebui să-l comparăm cu nimeni: nici cu Theodoru, nici cu alți vorbitori încruntați care n-au făcut niciodată altceva decât să avanseze la manșa și pe după manșa unui aparat de luptă?
Nu scriem aceste rânduri ca să judecăm un propagandist decedat. Scriem ca să ne judecăm pe noi. Pentru că, dacă nu facem diferențe clare între impostori și eroi, între iubitorii de lanțuri și oamenii care le-au rupt, între propagandiști și martiri, atunci ne pierdem busola morală.
Iar când o națiune își pierde busola, niciun avion nu o mai poate salva.
decembrie 7, 2025 0 Comentariu
Corupție blindată! Ministrul Apărării dezvăluie jaful din Industria Națională a armelor!
de Eugen Cișmașu
La câteva zile după ce Președintele României a lăsat cu buzele umflate o pleiadă de colonei și generali de carton din Apărare și Interne, obișnuită să sară etapele avansării mai ceva ca treptele unui bloc cu 4 etaje, victime colaterale devenind militarii merituoși care așteptau recunoașterea eforturilor depuse pentru eficientizarea serviciilor strategice ale statului, noul ministru al Apărării, interimarul Radu Miruță, a creionat, într-un episod al podcastului Comunitatea Liberală, alături de realizatorii Matei Udrea și Cristian Ghinea, o radiografie dură a unui sistem în care se joacă miliarde de euro și unde deciziile luate în prezent pot influența securitatea țării pentru următoarele decenii.
România, țara drumurilor de piatră și de pământ
Dumnezeu nu are carnet de partid!
Ministru al Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului, Radu Miruță este posibilul antidot de moment al Guvernului Bolojan la caria care macină unul dintre cele mai sensibile și importante domenii ale statului român: industria națională de apărare.
Pornind de la situația reală găsită în fabricile de armament și până la negocierile critice cu partenerii internaționali, Miruță a explicat, la doar câteva zile după votul de blam dat de Nicușor Dan sistemului de traficare a carierelor militare, pe înțelesul tuturor, cum s-a ajuns la “marele jaf” din industria de apărare, de ce fabricile de stat funcționează la capacitate redusă, cum au fost blocate investițiile, cum arată mecanismele de capturare politică și ce se poate face concret pentru ca România să producă armament modern, competitiv și interoperabil NATO.
Miruță nu s-a ferit să comenteze starea precară și coruptă a industriei naționale de apărare a României, provocările sistemice în implementarea reformelor, importanța parteneriatelor strategice și lupta pentru gestionarea transparentă a fondurilor europene în contextul unui peisaj politic intern ostil schimbării.
Miruță, un ministru în dublă Ipostază și în plină luptă cu Sistemul
Radu Miruță ocupă simultan funcția de Ministru al Economiei și pe cea de interimar la Apărare, o poziție pe care o consideră temporară și extrem de solicitantă. El subliniază că ambele ministere se confruntă cu o listă vastă de probleme ce necesită o abordare serioasă.
Fost inginer în software telecomunicații, Miruță a intrat în politică în 2015-2016, inspirat de actualul Președinte al României, reușind apoi să construiască, nu fără dificultate, structura USR în județul Gorj, un mediu ostil politic dominat de PSD, reușind să fie ales deputat. Miruță denunță explcit existența unor mecanisme perverse ale statului român, gândite să limiteze opțiunile de reformă și să protejeze incompetența și corupția. El susține că aceste mecanisme au fost create inteligent pentru a face dificilă o revenire rapidă la normalitate în cazul schimbării conducerii politice.
Industria națională de apărare, roasă de viermele corupției protejate politic
Noul șef al MapN a punctat o serie de vulnerabilități cheie în industria națională de apărare a României.
Astfel, la nivel de deficiențe funcționale și contractuale, Miruță a dezvăluit faptul că lucrurile sunt “gândite greșit” și contractele sunt “făcute intenționat prost,” fiind vizate penalități disproporționate, precum în cazul Avioane Craiova.
În privința controlului politic, a lipsei de producție de la Romarm și a mecanismelor de selecție corupte, Miruță recunoște acestă tristă și vinovată realitate, fiind de părere că Romarm funcționează mai mult ca un “secretariat între filiale” decât ca un producător efectiv, procesul de numire a directorilor, inclusiv la Romarm, fiind descris ca “un mecanism aranjat de la un capăt la celălalt” pentru a favoriza anumite persoane, implicând subalterni în comisiile de selecție și documente falsificate.
Miruță a mai acuzat și lipsa de transparență și cooperare, prin clasificarea contractelor și refuzul accesului organismelor de control la documente, tehnologia învechită și capacitate de producție redusă, incompetența administrativă și gestionarea financiară deficitară a filialelor Romarm, care dețin “bani extrem de mulți în conturi,” dar nu îi pot folosi pentru investiții din cauza lipsei de capacitate administrativă sau a fondurilor pentru TVA, plățile fără performanță, care încurajează angajații sunt ” să nu facă nimic” prin primirea a 75% din bani fără a fi condiționați de realizări,
O notă aparte au primit, din partea Ministrului Apărării,, sisteme de protecție a incompetenței, legislația actuală fiind construită astfel încât să protejeze incompetența și pe cei care “sunt dispuși să bage mâna până la cot în banii publici,” făcând dificilă demiterea managementului neperformant.
Radiografia Industriei Naționale de Apărare (INA)
După cum se știe,INA este compusă din 21 de societăți, dintre care 15 sunt sub egida Romarm. Romarm, în loc să producă, acționează mai degrabă ca un secretariat, iar 7 dintre aceste 15 filiale sunt pe pierdere. Timp de 30 de ani, Romarm a „tocat bani” fără a face investiții semnificative în obiective precum Uzina Mecanică București, Uzina Mecanică Cugir, Uzina Mecanică Plopeni, Uzina Mecanică Orăștie, Uzina Mecanică Filiași, Uzina Mecanică Drăgășani, Uzina Mecanică Sadu, Uzina Mecanică Tohan, Aeroteh, Automecanica Moreni, Electromecanica, Elprof, Metrom, Romaero, Uzina de Produse Speciale Dragomirești, Arsenal Reșița, Carfil, Romtehnica, Fabrica de Pulberi Făgăraș, Pirochim, MFA Mizil, și alte unități.
La nivel de capacități actuale, se evidențiază IAR Ghimbav, care produce elicoptere Puma și realizează mentenanță, și Avioane Craiova, caremodernizează avioane IAR 99 Șoim, esențiale pentru antrenamentul piloților de F-16. Miruță a exemplificat deficiențele dând exemplul fabricii din Craiova, acolo unde contractele au fost prost negociate, penalizând compania de stat cu 20 de milioane de euro pentru întârzieri cauzate de o firmă privată cu penalități derizorii, dar și cazul RomAero, o companie condusă intenționat către insolvență și faliment pentru a acapara terenul valoros de 27 de hectare din Băneasa, managerii refuzând contracte profitabile (cum ar fi cele de vopsire a avioanelor) în favoarea unor activități neprofitabile.
Punct și de la capăt
La nivel de concluzii și perspective, verdictul oferit de noul ministru al Apărării este unul sumbru. Industria românească de apărare este într-o stare critică, marcată de corupție sistemică, lipsă de investiții și management defectuos, acceptă Miruță, iar afluxul de fonduri europene reprezintă o oportunitate majoră, dar și un risc de perpetuare a practicilor corupte, în condițiile în care lupta pentru reformă este una dificilă, necesitând o voință politică puternică și implementarea de măsuri care să creeze „puncte fără întoarcere” în procesul de schimbare.
Radu Miruță este de părere că modernizarea Industriei Naționale de Apărare presupune parteneriate strategice cu giganți tehnologici, transfer de know-how și o redefinire a rolului statului de la producător la client exigent și garant al securității naționale.
