După trei decenii de la grandioasa demonstrație de forță din Piața Universității, Ion Iliescu serbează, cu o nouă pagină de jurnal, încă o zi în care se trezește. În libertate. Și pus pe fapte mari, memorialistice, spre disperarea numeroşilor săi detractori, care îl vor ba mort, ba arestat, ba pe viață încarcerat. De parcă, nu-i așa?, asta ar rezolva într-un fel problemele social-economice ale României…
17 iunie 2020
06,30: Bună dimineața, tovarășe jurnal! O nouă zi, o nouă repriză de înviorare de dimineață. Bine c-am păstrat cărțoaiele lui Marx şi Lenin, sunt numai bune acum pe post de gantere. Flexiunile de braț mă mențin în formă, toți care dau mâna cu mine spun că am aceeaşi strângere puternică, tovărăşească. Păi, măi, muritorilor, un revoluționar ca mine nu piere cu una, cu două, şi nici caii alor mei nu mor când vor câinii altora!
07,00: Micul dejun. Un ceai rusesc, negru şi tare, plus ceva salam crud-uscat, adică preferatul meu după crapul la carton din copilărie. Cafea nu beau, mi se pare o componentă nefastă a consumerismului occidental. E singurul lucru pe care l-am admirat la Ceauşescu, respectiv înlocuirea cafelei cu aşa-zisul nechezol.
08,00: Ora de lectură a presei. Pe internet, bineînțeles, cum face azi toată lumea de stau ziarele în faliment nedeclarat. Internetul este o invenție capitalistă cu care am fost întotdeauna de acord. Ar fi putut şi dictatorul de Ceauşescu să găsească o soluție în sensul ăsta, măcar ceva asemănător internetului nord-coreean. Uite cum astăzi politicienii n-au nicio temere de vreo revoluție, românii fiind lei-paralei doar pe Facebook şi mieluşei în piață.
10,00: Cred că ar trebui totuși să mă pregătesc iar de vizitele alea pe la Parchet. De când m-au transformat din martor în acuzat parcă-i şi mai interesant. Cârlanii procurori îmi vorbesc cu respect, ştiu că au în față o pagină istorică de Românie, cu pălărie. Nu înțeleg nici ei ce caut la parchet, la o vârstă la care ar trebui să stau lângă şemineu şi să le povestesc tinerilor pesedişti cum am înfrânt noi dictatura. Mă servesc cu dulceață şi cafea pe care nu pot s-o refuz, din politețe principială. Îmi place recercetarea asta dispusă în Dosarul mineriadei din 90. Mai fac mişcare. Chiar mă întâlnesc cu mulți politicieni pe acolo acolo, activi, nu onorifici ca mine. Par să se înțeleagă foarte bine în sediul parchetului, e un spațiu benefic, în care se uită diferențele ideologice şi patimile partinice.
(Citește întreg articolul în Academia Cațavencu!)