barikada.ro

Categorie: Cultură

  • Sociologia proastei guvernări în România interbelică, Bogdan Bucur

    O carte care zdruncină conștiințele

    După Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, lucrarea emblematică și bestsellerul anului aniversar 2018, Bogdan Bucur revine cu un volum despre România interbelică. După cum ne-a obișnuit, autorul ne propune o privire incisivă asupra guvernării în toate provinciile României Mari, după Primul Război Mondial.

    Demagogia, abuzurile statului, corupția clasei politice, proasta guvernare – deși par titluri extrase din emisiunile canalelor de știri de astăzi –, sunt teze ale lucrării de față, concluzii susținute cu argumente și dovezi incontestabile. Este pentru prima dată în istoriografia română când este avansată și probată, după o metodologie sociologică care pretinde capacitatea de a asigura reprezentativitatea statistică la nivel național, ipoteza științifică privind proasta guvernare românească din perioada interbelică, văzută de mulți drept o autentică Epocă de Aur.

    Astfel, Bogdan Bucur demonstrează că, din cercetările monografice realizate de Școala Sociologică de la București, România Mare a guvernat mai prost Basarabia, Bucovina, Banatul și Transilvania decât Rusia țaristă și Austro-Ungaria. Chiar și în Transnistria – aflată sub temporară ocupație militară antonesciană (între 1941-1944) – administrația românească a fost mai slabă decât cea sovietică precedentă, în percepția populației autohtone. Totuși, autorul precizează răspicat limitele teoretice și metodologice până la care sunt valabile principalele ipoteze ale cărții sale.

    În prefața lucrării, academicianul Ioan-Aurel Pop menționează că „istoricul Bogdan Bucur a realizat o cercetare profesionistă, bazată pe rigorile «meseriei de istoric» (Marc Bloch)”. Președintele Academiei Române ne invită „să ne privim în oglindă din când în când, cu spirit de echilibru și cu realism, fără să ne autoflagelăm sau să ne măgulim singuri, deoarece cunoașterea veridică a vieții trecute ne poate ajuta realmente să ne organizăm mai bine prezentul”.

    În partea finală, autorul recunoaște că „am trudit la redactarea și perfecționarea acestei lucrări timp de 10 ani […], din dorința ca România postdecembristă, care este patria mea, să încerce să nu mai repete erorile înaintașilor. Știu că acest lucru nu se întâmplă. Dar această iluzie, de care sunt conștient, m-a determinat să perseverez. De altfel, nu doar în țara noastră, ci pretutindeni, aproape nimeni nu învață din greșelile celorlalți. Sunt necesare calități intelectuale excepționale, imaginație sociologică (după Charles Wright Mills), rafinament cultural și sensibilitate istorică, pentru o asemenea capacitate, cu care puțini oameni sunt înzestrați. Totuși, consider că sacrificiul românilor care și-au pierdut viața pentru integritatea teritoriului național (în cele două războaie mondiale) sau pentru libertate politică și revenirea la democrație (în decembrie 1989) trebuie respectat și omagiat, în primul rând, prin bună guvernare, lucru de care n-am avut parte, din nefericire, aproape niciodată în istorie”.

    Bogdan Bucur este lector universitar la Departamentul de Sociologie al Facul­tății de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Admi­nistrative (SNSPA Bucureşti). Este autorul bestsellerului Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri (București, Editura RAO, 2017) și al volumului Jean Pangal, documente inedite: 1932-1942: contribuții la analiza rețelelor socia­le istorice (București, Editura RAO, 2016). Ambele lucrări sunt multiplu premiate și citate.

    Sociologia proastei guvernări în România interbelică va fi lansată în cadrul Târgului Internațional de carte Gaudeamus, pe 23 noiembrie, la ora 13.00, la standul Editurii RAO.

  • ”Viața după Auschwitz”, o poveste despre suferință și supraviețuire

    Viața după Auschwitz este o relatare uimitoare a vieții Evei Schloss, începând cu anii de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial, continuând cu supraviețuirea la Auschwitz și, mai târziu, cu activitatea ei la Fundația „Anne Franck“. Înainte de război, în Amsterdam, Eva se împrietenise cu o fetiță, Anne Frank.

    Deși destinele lor au fost diferite, Anne fiind ucisă de nemți, Eva avea să fie legată pentru tot restul vieții de ea, întrucât mama ei s-a căsătorit cu tatăl Annei. După încheierea războiului, Eva își va reface viața, căsătorindu-se și având 3 copii, va avea propria afacere și se va dedica, alături de tatăl vitreg, păstrării memoriei Annei Frank. Va călători în toată lumea și va face cunoscute ororile din lagărele de exterminare, îndemnând lumea să nu uite tragediile întâmplate și să-și păstreze speranța.

    EVA SCHLOSS este o memorialistă evreică, supraviețuitoare a lagărului de exterminare de la Auschwitz și cofondatoare a Fundației „Anne Frank“ din Londra.

    KAREN BARTLETT este scriitoare și regizor de film. După ce a lucrat pentru BBC și Channel 4 News, Karen a scris pentru publicații de renume precum The Sunday Times, The Times, Newsweek și Wired, și a realizat documentare pentru BBC World Service. Este stabilită la Londra și a scris câteva romane de nonficțiune, printre care și After Auschwitz, bestseller Sunday Times

  • Mircea Vintilă la Urziceni: Avanpremieră cu gândurile unui Lord

    Prietenii îi spun ”Ciocu”, de la apelativul cu care a fost alintat încă din fragedă pruncie – ”Mirciocu”. Păunescu îl numea amurgul zodiei farmecului și lumina zodiei profunzimii. Pentru noi a fost și va rămâne Lordul folkului românesc, un uriaș blând ce stoarce, de decenii, taina muzicii pentru suflet din corzile meșteșugit atinse ale chitarei. Pe 7 aprilie Mircea Vintilă va concerta la Urziceni, în cadrul Galelor ”Zebranno Folk” organizate de Asociația Alt.F.E.L Society, în colaborare cu Barikada.ro și Academia de Folk.

    Reporter: Ați făcut violă la Școala de Muzică. Ați optat, până la urmă, pentru chitară pentru că, vorba aia, nu prea ai cum să agăți fete cu viola?
    Mircea Vintilă: Aveți dreptate. Cu chitara, nu cu viola sau vioara țineai gașca de prieteni aproape și cucereai cele mai frumoase fete.
    R: De ce ați ales folkul, într-o perioadă când nebunia rockului cuprinsese planeta? V-a plăcut mai mult Bob Dylan decât Black Sabbath?
    M.V: Am cochetat și cu rockul. Am debutat ca solist vocal al trupei rock ”Vega”. Festivalul de la Woodstock, din 1969, mi-a marcat adolescența. Eram atras de ambele genuri muzicale, rock și folk. Însă Bob Dylan, Joan Baez și Donovan mi-au influențat opțiunea finală: apariția pe scenă acompaniat numai de chitară.
    R: ”Miruna” e unul dintre cele mai frumoase cântece folk compuse vreodată la noi. A existat cu adevărat personajul numit Miruna sau e doar imaginația artistului?
    M.V: Miruna nu a fost o fantezie, Miruna a existat. Era o persoană veselă, spontană și foarte frumoasă. Astăzi doar cântecul transcende timpul.
    R: Ați cântat cu mai toți artiștii importanți de la noi. E vreun nume mare cu care ați vrut să colaborați și nu ați reușit încă?
    M.V: Am ratat un moment unic cu un poet unic, Nichita Stănescu. M-a întrebat, într-o zi: „Ai magnetofon?” ”Da, Nichita”, am răspuns. ”Vino cu el la mine, îi dai drumul, tu cânți la chitară și eu spun vorbe”…
    R: Mulți artiști români au ales să plece din țară, înainte sau după 89. Dumneavoastră ați rămas. Ăsta e masochism sau patriotism?
    M.V: N-am fost tentat să plec definitiv din țară. Să călătoresc, da. S-a întâmplat până la urmă să călătoresc de foarte multe ori după 1989. Vedeți, patriotismul este un sentiment nobil. Sper să nu fie pus în pericol de procesul continuu de globalizare.
    R: Folkul a avut dintotdeauna și o latură protestatară. De ce nu se implică însă folkiștii mai mult în viața cetății? De pildă noi credem că Mircea Vintilă ar fi fost, poate, un ministru al Culturii mai bun…
    M.V: Eu militez prin cântec, iar mesajele pe care le transmit pornesc din convingeri. Sper că am reușit să transmit lucrul acesta în întreaga mea carieră. Mircea Vintilă rămâne un muzician, nu își dorește a fi un ministru fără portofoliu.
    R: Spuneați cândva că vreți să înființați ”un comando muzical care să debarce în forță pe plaja de manele”. Ce s-a întâmplat, ați terminat muniția, văd că maneliștii sunt vii și nevătămați și tot nu plătesc impozit la Fisc?
    M.V: Suntem într-o piață muzicală concurențială. Publicul cere, votează, asigură audiență sau vine la spectacole. Daca vă veți uita pe Rai1 și TV5, veți vedea că au o politică de promovare bine structurată, nu distorsionată. Muniția mea, metaforic vorbind, este conceptul de spectacol. Debarc în orice moment cu publicul meu alaturi.
    R: După proiectul Pasărea Colibri nu mai urmează nicio altă pasăre… muzicală?
    M.V: Conceptul „Pasărea Colibri” a creat un act artistic unic în felul lui și este bine să rămână așa în memoria publicului. Există o deschidere extraordinară pentru idei și variante noi de spectacole cu aceeași anvergură artistică.
    R: Organizați periodic, alături de alți trei monștri sacri ai scenei românești – Andrieș, Alifantis și Baniciu – spectacolul ”Tandrețuri pentru femei cu cei patru corifei”. De ce nu vă transformați într-o trupă, că sigur ați umple stadioanele?
    M.V: Spectacolul „Tandrețuri pentru femei cu cei patru corifei” are loc o dată la 10 ani. La sfârșitul concertului am anunțat publicul: „Ne vedem peste 10 ani. Dacăa nu puteți să veniți, trimiteți copiii”.
    R: Mulți români se regăsesc azi în melodia ”Un om pe niște scări”: în sus nu-i nimic, în jos nu-i nimic. Și totuși, noi ce facem, rămânem toată viața suspendați, așa?
    M.V: Visători, idealiști, pragmatici… Azi nu mai există „în sus nimic”. Există profesionalism, concurență, competiție, o provocare pentru noi ca indivizi. Societatea s-a mișcat repede, s-a adaptat. Pentru nostalgicii care mai levitează este timpul să se trezească
    R: Ați cântat de ”Lordul John”, de ”Bade Ioane”, credeți că în actuala conjunctură, curând o să fredonăm ceva și de ”tavariș Ivan”?
    M.V: Nu știu alții ce vor face dar eu sigur nu voi cânta „tavariș Ivan”. Nu abdic de la convingerile mele și nimeni nu mă va convinge să fac asta. Rămân un cântăreț liber.mircea vintila la urziceni

  • Cronica unei coliziuni cu final aşteptat

    În ”Collide”, Casey (Nicholas Hoult) este nevoit să își reviziteze trecutul întunecat ca să o salveze pe femeia iubită – un set up uzat dar britanicul Eran Creevy pare un om de film capabil să escaladeze stereotipurile. Ce-a de-a doua încercare a sa ca regizor, ”Welcome to the Punch” este o poveste despre asocierea dintre erou și nelegiuit, un cadru potențial banal, dar care a dus la un film de acțiune reconfortant de fluent. Următorul său film, prezentul ”Collide”, scris împreună cu F. Scott Frazier (XXX: the Return of Xander Cage) promite să fie un alt thriller/film de acțiune omogen al regizorului.

    Alături de Hoult, în film îi mai regăsim pe Felicity Jones-unii zic că într-un rol sub potențialul său-, Sir Ben Kingsley și Sir Anthony Hopkins, o distribuție impresionantă. Creevy, care a fost producător asistent pentru ”Layer Cake” al lui Matthew Vaughn, nu are numai ochi pentru acțiune, ci și pentru interpretare. În  ”Welcome to the Punch” de pildă, prestația actoricească devine tot mai convingătoare pe măsură ce piesele se așează în puzzle, fără să ne dea impresia de”reașezare pe parcurs”.

    Scena în care Casey încearcă marele jaf este însă, cam îngrijorătoare – un moment luminat sumbru și supraîncărcat de efecte speciale. Din fericire, restul acțiunii pare să conțină accidente cât de cât ”veritabile” și cascadorii adevărate, grație prestației celor 21 de cascadori. O scenă de urmărire pe Autobahn adusă la viață doar prin efecte speciale este ultimul lucru pe care vor să îl vadă amatorii de filme de acțiune dar constatăm că regizorul e capabil să creeze pe alocuri și acțiune tangibilă, ”pământeană” și asta e promițător.

    Poate că filmul ar fi avut mult de câștigat dacă Kingsley și Hopkins ar fi împărțit o scenă. E frustrant și chiar paradoxal să constați că, deși în distribuție există două legende, ele nu ajung să fie puse față în față, într-o scenă memorabilă, a la ”Heat”. Ben Kingsley se distrează de minune în film, adesea fiind plin de umor când își dă drumul ca personaj negativ sau impredictibil. Da, zic unii, joacă o altă față a Mandarinului dar actorul a făcut limpede niște alegeri curajoase în pielea lui Geran-traficantul de droguri.

    Și lui Anthony Hopkins i se reproșează o impersonare resuscitată a lui Hannibal Lecter dar realitatea este că avem doi antagoniști interpretați cu măiestrie care îl pun pe Hoult într-o veritabilă joacă de-a șoarecele și pisica. Și în ciuda celor nouă vieți, acestuia îi lipsește, din perspectiva unor opinenți, charisma necesară unui protagonist masculin. În sensul că nu reușește să fie mereu convingător ca leading man, ca un erou badass, dispus să facă totul pentru a-și salva iubita.

    Distribuția dovedește că are ce arăta și ne menține interesul în ciuda raporturilor nedezvoltate dintre personaje. Avem povestea de dragoste prea ”napolitană”  (scenariu de clasă C, zic unii!), avem gafe stilistice iar unele dialoguri sunt stupide (dacă nu revoltătoare!) lăsând impresia că există doar ca material de umplutură, ca filmul să ajungă la lungimea necesară. Însă acțiunea se derulează în forță și ne rămâne puțin timp de gândire sau de cârcoteală, deși întrezărim, cumva, linia de sosire 99 de minute mai tarziu.

    Coloana sonoră cuprinde 12 piese pop compuse de Ilan Eshkeri și este interesantă, rece, omniprezentă, potențând acțiunea. Unul din posterele filmului arată așa de rău (valiză disproporționată, mașini zburând nerealist prin aer) încât e imposibil să nu-ți placă!

    Dacă sunteți amatori de divertisment pur, luați bilet cu încredere. Joel Silver este producătorul filmului (”Die Hard”, ”Lethal Weapon”, ”Matrix”) și aste e o garanție că așteptările voastre cu privire la calitatea scenelor de acțiune din ”Collide” vor fi satisfăcute.